Jurnal offline [I]
ZIUA I (marţi)
După mai bine de şaisprezece ore de zbor (plus alte câteva ore de pierdut timpul în aeroportul din Frankfurt), suntem rupţi de oboseală. La aeroport trecem printr-un şir aparent interminabil de formalităţi, după care primim în sfârşit undă verde pentru zona de aşteptare. Aici suntem culeşi de voluntarii JASSO şi aşteptăm iarăşi să se strângă tot grupul... aproape două ore în cap. N-am idee cum sunt ceilalţi, dar eu deja văd triplu de oboseală. Vreau să fac un duş, să mă fac covrig în pat şi să dorm o zi întreagă.
Într-un final fericit, noi, norocoşii (?!) care vor studia la Oosaka Gaidai (şi care am rămas ultimii, arpopo) suntem încărcaţi în câteva microbuze. O oră şi jumătate mai târziu, ajungem, în sfârşit, în campus. Mă încearcă o tentaţie nebună să îmi prind pleoapele cu scoci ca să pot să rămân trează în continuare.
Campusul e OK; în halul de oboseală în care sunt, nu prea văd mare lucru. Totuşi, înainte să ne luăm camerele în primire, trebuie să completăm un set de hârtii şi formulare... primele dintr-un lung şir de chichiţe birocratice cu care urmează să dăm piept în săptămâna care vine. Ni se face un instrutaj succint, însă nu e timp de odihnă... nu trece mult şi ni se oferă un “shopping tour” al campusului şi al zonei din jur – tur care se termină înainte de vreme fiindcă din senin (chiar “din senin”) începe să plouă. Mai socializăm puţin, apoi fiecare se întoarce în camera luni. În sfârşit, a venit timpul pentru nani...
ZIUA II (miercuri)
Dimineaţa ni se face un nou instructaj. Majoritatea nu putem folosi laptopuri, încărcătoare etc., din simplul motiv că prizele de aici sunt total diferite de cele de acasă. Dar nu e timp pentru asta. Fără prea multă vorbă, ni se pune un nou teanc de hârţoage de completat în faţă. Apoi, eu, Antonia şi un grup destul de micuţ ne aventurăm în Rainbow Cafetteria pentru o masă caldă şi sănătoasă. N-am mâncat nimic consistent de mai bine de douăzeci şi patru de ore, aşa că mâncarea de aici mi se pare divină, iar peştele prăjit în ou are un gust fantastic. Japonezii din jur se uită pe furiş la noi şi râd pe sub mustaţă, minunându-se probabil cum de gai-jin-ii ăştia ştiu deja să folosească beţisoarele.
Spre seară, eu, Neven şi Chris ne aventurăm în oraş, sperând să ajungem la un magazin de electronice din Imamiya. Pentru asta trebuie să luăm un autobuz de la Matani Juutaku Yon (din faţa universităţii) până la Onohara, iar apoi să schimbăm autobuzul şi să mergem până în Imamiya... Slabe şanse. Ne rătăcim de câteva ori până să nimerim zona care trebuie (în mare parte datorită indicaţiilor încurcate pe care reuşim să le culegem pe drum), iar când dăm, în fine, de magazin, altă surpriză... adaptoare pentru laptopuri şi alte asemenea – ioc. Să fie cu noroc.
(Highlight absolut: librăria din Onohara – o hardughie cât două Carrefour Orhideea puse una lângă alta, din care mai mult de jumătate e ocupată de manga-uri şi DVD-uri cu anime. Reflecţie de moment: oare aşa arată Paradisul...?)
În drum spre casă ne oprim să mâncăm sushi la un restaurant. Până să ne prindem cum merge treaba, ne facem de râs de mai multe ori. Odată cu nota de plată vine şocul. O porţie de sushi e 130 de yeni. O bere... 490 de yeni. La dracu’, iarăşi am luat ţeapă.
ZIUA III (joi)
După prânz, un grup de vreo 15 japonezi se aventurează spre internatul nostru. Majoritatea vorbesc o engleză undeva între “ce-i aia?” şi “vai-de-capul-meu”, dar ne înţelegem... cât de cât. În final, japonezii ne promit că or să revină, dar e puţin probabil. Cred că i-am speriat deja.
Spre după-amiază, eu, Antonia, Neven şi Gustavo (care are deja Nihongo Nouryoku Shiken 1kyu luat şi se poate descurca fără probleme cu japoneza – bravo lui!) ne aventurăm până în Namba... care e la o oră şi jumătate de mers cu monorail-ul şi apoi cu metroul. Când ajungem acolo, îmi pică faţa... şi nu o mai culeg până în dimineaţa următoare, când încep să mă întreb dacă ceea ce am văzut a fost “pe bune”. Şi asta pentru că nimic din ce am văzut la televizor / în filme / în anime nu se poate compara cu senzaţia pe care o ai atunci când eşti înconjurat de clădiri cu treizeci-patruzeci de etaje şi trebuie să te ţii tare pe picioare ca să nu fii măturat de furnicarul de japonezi care mişună în toate direcţiile...
ZIUA IV (vineri)
O zi esenţialmente obişnuită: bâzâit în jur, cumpărături de zi cu zi, suc de la automat, iar seara, South Park şi chef cu bere la #1526.
ZIUA V (sâmbătă)
Dimineaţa devreme, noi, “bobocii”, trebuie să mergem la primăria oraşului Minoh (e o poveste luuuungă...) ca să depunem actele pentru permisul de şedere (aşa-numitul Alien Registration Card... keh, cred şi eu că pentru ei arătăm cu toţii ca extratereştri veniţi din cealaltă parte a lumii). Se subînţelege că ne alegem iarăşi cu un munte de hârtii şi hârtiuţe, iar proverbiala eficienţă japoneză... nu e chiar atât de proverbială pe cât s-ar părea.
(Unul din cei doi coreeni din internatul nostru e chiar drăguţ. Păcat că nu poţi scoate mai mult de două cuvinte pe minut de la el. Cred că trebuie să mă străduiesc mai mult.)
În drum spre casă trecem pe la McDonald’s şi pe la o sală de pachinko. Seara, din nou chef cu bere, sake şi mâncare tradiţională (?!) japoneză. La un moment dat, un grup destul de măricel urcă pe acoperiş. Nikki, unul din băieţii din Bulgaria, mă cere insistent în căsătorie. Şi suntem abia în ziua a cincea o.O
ZIUA VI (duminică)
Dorm până după prânz, iar când mă trezesc, internatul e pustiu. Românii au plecat în Nara, iar ceilalţi, la Oosaka-jou (-> castelul vechi din Oosaka). Atâta pagubă. Seara, eu, Aegi, Lina şi un tip din Rusia al cărui nume nu mi-l amintesc nici de frică ieşim la o plimbare. După ce ne aprovizionăm cu suficientă bere, ne aciuim într-un parc care are la intrare ditai semnul pe care scrie “Atenţie la maniaci!” peste o imagine sugestivă cu lupul şi Scufiţa Roşie (nu, nu glumesc). Aşteptăm o vreme, însă maniacul nu îşi face apariţia. Probabil şi-a luat o zi liberă. Sau l-am speriat noi.
ZIUA VII (luni)
Dimineaţa devreme avem parte de un al treilea instructaj, şi – bineînţeles – de hârţogăraia aferentă. Restul zilei e irelevant; în schimb, seara, băieţii se hotărăsc să facă clătite. Neven se descurcă binişor cu ingredientele pe care le are la dispoziţie, iar în final clătitele se dovedesc insuficiente pentru toată lumea. Ca o compensaţie, în final, fetele spală vasele. Cu toate astea, mergem la culcare destul de “devreme”. Mâine dimineaţă avem examen...
Poze... cat de curand... [sper]
![[info]](http://p-stat.livejournal.com/img/userinfo.gif){kind=small}
bukaresuto) wrote,
hungry
