Side note: Titlul e un ripoff după Marilyn Manson (a nu se înţelege că îmi place în mod deosebit MM :)).

N-am idee ce altceva să postez aici şi încă trebuie să mă prind cum funcţionează sistemul ăsta (am experienţa de pe LiveJournal, dar n-ajută prea mult :)), aşa că voi reveni cu alte însemnări mai interesante... mai târziu :)

Repost de pe ssn.weblog.ro

Mărturisesc deschis, a trecut ceva vreme de când capricioasa şi arhicăutata muză a creaţiei literare a binevoit să-i intru în graţii. După ce am petrecut câteva luni chinuite încercând să găsesc o inspiraţie cât de mică în de pe-acum fostul meu pseudo-oraş de reşedinţă Drobeta Turnu-Severin (zic „pseudo-oraş” fiindcă sus-amintita urbe se aseamănă mai degrabă cu o comună dezvoltată peste măsură), verva mi-a revenit subit după nici două zile petrecute în de pe-acum fosta capitală mondială a Frrrrancofoniei, Bucureşti. Aşa că, în după-amiaza zilei X, am dat drumul la persecomp (ca să fiu în ton cu trendurile actuale ale limbii române underground-iste), mi-am deschis editorul de texte şi m-am apucat de scris.

Sunt convinsă că obişnuiţii condeiului or să se întrebe – şi pe bună dreptate – cum se face că nici n-am pus bine piciorul în Micul Paris de odinioară şi mi-am şi regăsit inspiraţia. Trebuie să spun că, dată fiind originea mea semi-provincială, am numărat deja destule realităţi citadine care m-au făcut să ridic o sprânceană sau să strâng acru din buze. Care? Ei bine, lista lor e mai lungă decât proverbialul fir al Ariadnei, dar, din lipsă de timp, spaţiu şi inspiraţie creatoare (trebuie amintit că încă nu i-am reintrat întru totul în graţiile muzei), o să mă limitez la unul singur, şi anume autobuzele în care se merge pe principiul cutiei de conserve: venitul creşte proporţional cu numărul şi densitatea de călători pe mijloc de transport în comun… Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, pretextul venitului aflat în legătură directă cu numărul persoanelor care merg cu autobuzul e destul de tras de păr; de cele mai multe ori, lumea preferă să aplice un alt principiu, cel al biletului reciclabil. Cum funcţionează? Simplu. Să zicem că cetăţeanul Y are de mers două staţii cu autobuzul Z. Om cinstit, Y îşi cumpără bilet, se urcă în autobuz şi… aşteaptă. Dacă e să ochească vreun ecuson de controlor, Y îşi compostează conştiincios biletul. Dacă nu, cu atât mai bine; omul nostru îşi vâră făţiş respectivul petic de hârtie în buzunarul de la piept, coboară unde are treabă şi ştie că data viitoare nu va mai trebui să îşi cumpere bilet…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu o spun deschis: mi s-a acrit. De acum înainte o să merg pe jos*.

Bucureşti
2 octombrie 2006


* Vă daţi seama că e o dulce utopie, nu-i aşa...? :)

Repost de pe ssn.weblog.ro

Uite c-am reuşit să dau cu dreptu-n stângu’ încă din prima săptămână de facultate. Mai rău, încă din a treia zi de cursuri. Şi mai rău, încă de la prima oră a celei de-a treia zi de cursuri. Era de aşteptat. Până la urmă, belelele se ţin scai de mine. Şi eu de ele.

Dar să o luăm cu începutul. Mă trezesc şi eu dimineaţa ca tot omu’ pe la şase fără ceva… „Prea devreme”, îmi zic şi închid alarma de la telefon. A doua alarmă nici n-am habar cum se duce; important e că îmi flutură până la ureche juma’ de minut cel mult, după care trece ca şi când n-ar fi fost. Mai dorm eu ce mai dorm, tresar, crap un ochi şi mă uit la ceas. Opt fără cinci. Fuck.

Sar din pat, trântesc ceva pe mine, îmi iau geanta pe umăr şi zbor ca şi când m-ar fugări o sută de draci. Alerg până la colţ şi văd un Taxi. Doamne-ajută. Mă urc, îi spun şoferului s-o ia către Politehnică… şi mă fulgeră un gând. Mă uit în geantă. Portofel – canci.
Mă dau jos din taxi cu scuzele de rigoare (îmi vine să intru-n pământ de ciudă) şi o iau la picior spre facultate. Merg, merg, merg… ajung la facultate gâfâind mai ceva ca personalu’ la deal, mai mult moartă decât vie… prind liftul, urc la etajul şase… Stupoare. Holul e plin de lume. Întreb în stânga şi în dreapta şi aflu că e grupa a treia, la care profu’ nu a catadicsit să se trezească de dimineaţă. Păi şi a doua? Aa, aia a intrat deja. Unde? La 614. OK atunci, hai că mă duc şi…

Din nou stupoare. Grupa a doua vine senin spre ieşire. Şi cursul? E gata, mi se răspunde. Şi eu m-am chinuit să ajung până aici degeaba? Cel mai probabil, da.

Mă consolez cu gândul că am avut ocazia să văd şi eu Bucureştiul matinal de la înălţime.

Bucureşti
4 octombrie 2006

Repost de pe ssn.weblog.ro

În România începe să prindă contur un nou „sport” naţional, demn de a fi aşezat în aceeaşi categorie (sau în acelaşi ghiveci) cu alte îndeletniciri autohtone consacrate gen jucatul de zaruri sau poker în scara blocului ori golitul unei halbe de bere în timp record (cu sau fără mititei ori cârnaţi). Despre ce sport e vorba? Simplu: de dat vina pe frigider. Da, aţi citit bine: nu pe televizor, nu pe calculator – pe frigider.

Cum vine asta? o să întrebaţi. E la fel banal ca a aduna doi şi cu doi. Factura de la întreţinere e prea mare? Frigiderul e de vină: consumă cât toate celelalte aparate din casă la un loc. Ai întârziat la serviciu? N-ai avut de ales: a trebuit să aştepţi să ţi se dezgheţe frigiderul. Îţi serveşti musafirii cu bere caldă? Asta e, ţi s-a stricat frigiderul zilele trecute şi n-ai avut timp să chemi pe cineva să ţi-l repare. După cum se vede, frigiderul poate fi învinuit într-o mulţime de situaţii.

Probabil că veţi crede că am ceva personal cu frigiderele. Ei bine, am. De când colega de apartament şi-a comandat o ditamai măgăoaia de combină frigorifică am avut parte de belele cât să-mi ajungă o jumătate de an cel puţin. Dar să le luăm pe rând. Întâi de toate, nenea de la firmă ne-a lăsat frigiderul în braţe (pardon, pe scara blocului) şi s-a întors la ale lui. Dat fiind faptul că măgăoaia nu încăpea nici de frică în lift, a trebuit să găsim pe cineva… de fapt, pe mai mulţi „cineva”, care să fie dispuşi să îl care şapte etaje pe scări. După ce am dat cu telefonul în stânga şi în dreapta în căutare de câteva suflete miloase şi am reuşit să găsim masochişti care să se înhame la corvoadă, a trebuit să stăm şi să păzim namila câteva ore bune în scara blocului, timp în care cel puţin trei sferturi din vecini s-au perindat pe lângă noi, aruncându-ne câte o privire curioasă sau o vorbă mai mult sau mai puţin de duh. Cred şi eu: cât timp am făcut pe paznicii ad-hoc am mâncat, am fumat, am făcut poze, ne-am distrat cu Academia Caţavencu, iar eu am început să schiţez primul paragraf din textul de faţă. O încântare.

Ca să n-o mai lungesc inutil, frigiderul a ajuns până la urmă la locul lui, în bucătărie, masochiştii au plecat epuizaţi, dar cu câte 50 de RONi de cap, iar eu am făcut naveta până la ghena din spatele blocului cu cinci sau şase braţe pline de bucăţi de plută şi fâşii de celofan; că deh, nu puteam să le las de izbelişte în scara blocului, nu-i aşa?

Acum stau şi mă gândesc cu drag la factura de la electricitate pe luna viitoare, care am sentimentul că va creşte într-o zi cât altele în zece… Şi, bineînţeles, tot frigiderul va fi de vină.

Bucureşti
4 octombrie 2006

Repost de pe ssn.weblog.ro

Titlul postului de mai sus nu este ales întâmplător, fiindcă astăzi exact asta mi s-a întâmplat. N-am avut curiozitatea să îmi citesc horoscopul pe ziua de azi (poate o să arunc un ochi pe vreun site de pseudo-astrologie mai târziu), dar sunt convinsă că cel puţin una din cele "n"-şpe mii de pagini de gen spune că vinerea asta a existat o probabilitate destul de mare ca Scorpionii să piardă bani. Iar eu am ajuns în situaţia de a mă întreba serios [cu] ce [resurse financiare] o să mănânc de azi într-o săptămână.

Să detaliez. În vinerile din săptămânile impare, grupa a doua de la FJSC (cu alte cuvinte, grupa mea, şi asta din două puncte de vedere -- explicaţia va veni ceva mai încolo) are bafta de a nu face nici un curs. Bun... Ce m-am gândit eu? Dacă tot e zi liberă, ar merge bine o sesiune blitz de shopping. Aşa că m-am înarmat cu o răbdare de chinez bătrân (cine a citit postul despre RATB ştie despre ce vorbesc :)) şi, cu portofelul [poate puţin cam prea] plin şi AC/DC bubuind în căştile de la player, am luat-o spre Universitate... Nu cred că are vreo relevanţă ce am cumpărat, dar cert este că la un moment dat mi s-au evaporat pe undeva (habar n-am unde, dar am vaga impresie că am uitat să iau un rest) cam 35 de RONi* (sau, în traducere pentru fomişti, pâinea pe o lună, strugurii pe o săptămână ori ţigările pe şapte-zece zile). Şi ăsta era doar începutul.

Ceva mai târziu am pierdut un pandantiv proaspăt cumpărat cu 15 RONi. Şi mai târziu am fost la cumpărat de mâncare în Carrefour şi tipa de la casă a uitat să îmi treacă pe bon şi să îmi pună în plasă un energy drink de care aş fi avut mare nevoie. Cafelele băute în două terase ceva mai răsărite m-au costat iarăşi 10 RON. Cu alte cuvinte, Vlad Ţepeş ar fi fost mândru de mine: astăzi m-am ales cu o grămadă de ţepe.

Acum vine happy-end-ul: după toate astea şi după ce indivizii de la MIT-NET (noul meu provider de net, de infinit la puterea infinit de ori mai buni ca defunctul SH*TMAN) au întârziat două ore şi au bocănit încă una (vecinii începuseră deja un concert la calorifer pe trei ţevi), m-am ales şi eu, în fine, cu o conexiune la net validă, fără restricţii şi cu ODC. And life is gooood...

* Ştiu că se scrie RON, dar mie îmi place mai mult aşa :P