Se pare că săptămâna asta muza cu care lucrez de obicei s-a hotărât să cocheteze cu alte minţi mai mult sau mai puţin luminate. Cu alte cuvinte, chiar când aveam mai mare nevoie de ea (numai week-end-ul ăsta aveam de scris două articole şi o prezentare), respectiva doamnă a făcut ce a făcut şi a dispărut cu desăvârşire, lăsându-mă mai neajutorată ca un măgar pierdut în ceaţă. Magnific, nu-i aşa?

Ca să dau totuşi curs unei idei anemice care mă trage de un colţişor de neuron de câteva zile bune, astăzi voi scrie despre lipsa de inspiraţie. Majoritatea celor care au cochetat la un moment dat cu pixul, stiloul sau tastatura au simţit pe pielea lor cât de aiurea e să te aşezi frumos la birou, să tragi adânc aer în piept, să pui stiloul pe hârtie sau degetele pe tastatură, să scrii câteva fraze şi să te împotmoleşti din senin mai adânc ca o Dacie pe un drum comunal. Într-o situaţie ca asta, cel mai bine e să o laşi moartă până când inspiraţia ta îşi mai revin cât de cât din amorţeală; altfel, ajungi să scrii o frază, să tai două cuvinte, să mai adaugi cinci, să scoţi o virgulă şi la final să tai tot paragraful şi să o iei de la început cu un oftat de exasperare...

…stare prin care trec eu în momentul de faţă. De o jumătate de oră mă chinui la textul de faţă şi n-am reuşit să peticesc decât trei amărâte de paragrafe. Aşa că o să aplic sfatul pe care tot eu l-am dat câteva fraze mai înainte: o las moartă şi mă duc la curăţat de cartofi. Măcar asta are o finalitate constructivă. Mi-e foame de mor.