Jurnalul ăsta a fost liniştit cam multă vreme, iar movitul nu e chiar aşa de greu de găsit... Muncă, bagaje, scris, călătorit în stânga şi-n dreapta, luat “la revedere” de la toată lumea, lene, scene de telenovelă, iubire (?!?), mai multă lene, scrisori, iar bagaje, cumpărături de dimineaţă până după prânz, cafele fără gust băute din pahare din hârtie reciclată, umblat în draci, hârţoage, analize, mai multe bagaje, şi mai multă lene... lene... lene... hmm... asta trebuie să fie :)

Au mai rămas câteva zile (două şi jumătate, aproximativ) până când o să spun “Adio, deci, pe curând...” Otopeniului, Bucureştiului şi, una peste alta, României în care m-am dat cu capul de praguri peste praguri atâta amar de vreme*. Mai dă-l încolo de “vis european”; sper (şi cred) că mă îndrept spre o ţară care poate să-mi ofere mult mai multe... inclusiv McDonald’s-uri cu mâncăruri cancerigene pentru momentele de nostalgie :P

Un singur lucru o să mă bântuie în mod sigur pe drum şi în săptămânile viitoare: stupizenia maşinăriei birocratice de la Universitatea Bucureşti, în care stânga nu ştie ce face dreapta, dreapta habar n-are ce face stânga şi capul n-are nici cea mai vagă idee ce fac amândouă la un loc. Diploma mea de bacalaureat, cu tot cu nota aia pentru care am mâncat matematică pe pâine două luni în cap, o să ajungă cel mai probabil, pomană pentru şoareci în arhivele FJSC-ului, iar eu o să devin cel mai delăsător student din istoria facultăţii.

Atâta pagubă.

* Nu, nu e un eufemism... cel puţin, nu în totalitate [prietenii ştiu de ce... :)]