</dan_bitman_ripoff> :))

Primul zbor cu avionul este o aventură inedită cu tendinţe masochiste. La îmbarcare, o stewardesă îţi zâmbeşte frumos şi îşi urează călătorie plăcută în câteva limbi, printre care engleză, germană şi, surprinzător, română. Avionul pare al naibii de înghesuit la prima vedere – ca un fel de autobuz cu aripi. Dar asta e o problemă esenţialmente neimportantă. Greul abia acum începe.

După ce fiecare pasager se aşează la locul lui urmează instructajul. Lumea îşi fixează centurile de siguranţă, novicii îşi încrucişează degetele şi tremură ca un bolnav de Parkinson în fază terminală (în mare parte doar de dragul tremuratului, fiindcă motive de panică nu prea există... încă)... Când avionul se pune în mişcare şi începe să manevreze în aeroport ai o tresărire, dar îţi trece repede. Încet, încet, te obişnuieşti cu ideea că eşti într-un tub de aluminiu cu două aripi şi patru motoare, care se mişcă... pe pământ, deocamdată. .

Când avionul ajunge la pista de decolare, brusc, se schimbă foaia: acceleraţia te împinge în scaun, simţi cum stomacul şi plămânii ţi se lipesc de şira spinării şi închizi ochii, rugându-te să se termine cât mai repede...

Urcarea durează ceva vreme. Priivnd pe hublou, vezi cum pământul se face din ce în ce mai mic... avionul intră în nori... se ridică deasupra lor... norii se fac şi ei din ce în ce mai mici... alt strat de nori... al treilea... şi, în fine, avionul ajunge dincol de nori, probabil în ‘lumea’ despre care Dan Bittman cânta cu atâta foc acum ani buni.

Totul pare OK – avionul zboară lin, zgomotul motoarelor e suportabile, panorama te lasă cu gura căscată (dentistul tău o să aibă ceva de lucru când te întorci acasă)... dar asta doar până când avionul dă pentru prima oară de turbulenţe şi începe să se scuture mai ceva ca personalul pe Transfăgărăşan. Cu astea îţi ia ceva mai multă vreme ăs te obişnuieşti, cu atât mai mult dacă s-a nimerit să stai lângă aripă şi o vezi cum tremură din toate încheieturile... dar las’ că trece. Se poate şi mai rău. Oricum, e al naibii de ciudat să vezi pământul printre nori, când de obicei te uiţi la nori de pe pământ şi te întrebi oare cum stau lucrurile acolo, sus...

Articolul de faţă a fost definitivat într-un Airbus A-300-600 (sau pe-acolo ^_^’), deasupra Siberiei, la 11.000 de metri altitudine, zburând cu aproximativ 950 de kilometri pe oră şi cu cele -60 de grade Celsius bătându-ne în hublou...