MARŢI (ZIUA 8)
Marţi avem parte de prima provocare la Oosaka Gaidai: testul de plasament. Examenul e programat să înceapă la 9.10, iar eu mă zburlesc cu greu undeva în jur de 9 fără câteva minute. Apuc să îmbrac un tricou şi o pereche de blugi la întâmplare, iar apoi pornesc în marş forţat spre CJLC (Centre of Language and Cultural Studies) – care, din fericire, e doar la câteva minute de mers de internat...
Examenul merge aşa şi aşa. După testul de gramatică încep să mă bântuie gânduri sumbre. Testul de kanji e lovitura de graţie: ies din sala de examen după un sfert de oră, mă asigur că nu e nimeni în jur şi mă lovesc prompt cu capul de un perete. Urmează pauza de prânz, iar apoi ultima probă: eseu. În zece minute peticesc câte ceva, iar apoi mă întorc în cameră să fumez şi să meditez în linişte. La dracu’. Ştiam eu că trebuie să învăţ mai mult.

MIERCURI (ZIUA 9)
Dimineaţa devreme avem interviul de plasament. După examenul de ieri, interviul nu mă mai sperie; reuşesc să mă descurc onorabil (şi să intru în vorbă cu băieţii din Korea, ceea ce e o realizare în sine XD), iar apoi eu şi Antonia pornim spre Yodobashi Camera, unul din cele mai mari mall-uri din Umeda. Am 50.000 de yeni de cheltuit şi viaţa e frumoasă :)
După ce ne rătăcim de câteva ori, reuşim să ajungem în Yodobashi Camera. De aici începe nebunia: haine, înjurături lângă standul de la Yamaha (40.000 de yeni pentru o chitară?! Mai scutiţi-mă!), jocuri, un PSP (varianta clasică), şi – highlight absolut – o jumătate de oră de “Vreau asta! Şi asta! Oh, oooh, şi asta! Şi neapărat şi asta!” în Jump Shop, primul magazin anime în care intru de când am ajuns aici. Ah... viaţa e frumoasă.



JOI (ZIUA 10)
Astăzi avem programat examenul medical, şi numai de asta nu am chef. Grupul nostru ajunge la spitalul Garcia după prânz; fiecare are o fişă medicală şi un păhărel pentru testul de urină, iar câţiva japonezi râd pe furiş când ne văd stând la coadă în faţa toaletei. Rezultatele analizelor sunt OK; după mini-şuetă cu şoferul nostru la o ţigară, ne întoarcem cu toţii la Gaidai. Urmează câteva ore de calm relativ şi, în fine, o reuniune între colegi care ţine de undeva de la 10 până în la 4 şi jumătate dimineaţa. Gaijin KANPAI!!



VINERI (ZIUA 11)
Dimineaţa începe cu o nouă orientare. De data asta, primim o parte din manuale, orarul şi o grămadă de informaţii pe care le ştiam deja. După pauza de prânz avem o altă orientare, de data asta pentru bibliotecă, după care suntem lăsaţi, în sfârşit, liberi. Cu toate astea, nimeni nu are chef de mare lucru. Şirul de bla-bla-bla-uri de peste zi ne-a plictisit de moarte. Seara, un grup de-ai noştri aruncă o ocheadă la petrecerea bobocilor japonezi de peste drum. Ne facem câţiva prieteni, iar Mikki se alege cu un şuvoi de complimente, între care “Sei ga takai! (Cât de înalt eşti!)” şi “Marude Brad Pitt mitaiyo! (Uau, arăţi exact ca Brad Pitt – ceea ce, apropo, e totalmente neadevărat :))”.

SÂMBĂTĂ (ZIUA 12)
Astăzi se suspendă aproape orice activitate; toată lumea îşi păstrează forţele pentru petrecerea de bun-venit care începe seara. Aşteptarea se merită cu vârf şi îndesat: petrecerea are un succes deplin (bulgarii se îmbată înainte de miezul nopţii, vietnamezii joacă tenis de masă până dimineaţa, Gustavo se îmbată criţă şi are norocul şi onoarea de a conduce două japoneze acasă, Kim are ocazia să îmi amintească (iar...) că fumatul şi băutura nu sunt un lucru de laudă (...chiar?! >_>), Kiril flirtează cu o japoneză care pare desprinsă dintr-o revistă şi majoritatea oamenilor se fac cui după miezul nopţii). Cât despre mine – ei bine, n-o să vă pun să-mi uraţi “Casă de piatră!” încă, dar, în orice caz... iubirea e frumoasă, nu-i aşa? :)



DUMINICĂ (ZIUA 13)
E aproape 7 dimineaţa când adorm, în sfârşit, iar viaţa e... frumoasă :) Câteva ore mai târziu, Antonia mă trezeşte şi mă întreabă dacă vreau să merg până la Nara cu grupul mare de senpai români. Văd dublu de somn, aşa că refuz cât pot de frumos şi mă culc la loc. La nouă şi ceva, femeia de servici începe să foşnească prin faţa camerei. Mormăi o înjurătură, îmi trag plapuma peste cap şi mă culc iarăşi. La unsprezece mă trezeşte un cutremur. Nu-i mare lucru, dar e suficient încât să îmi sară somnul.
Jos, lumea se resimte mai mult sau mai puţin după nebunia de ieri. Eu şi Erin mergem cu chiu, cu vai până la Garden Mall să cumpărăm mâncare şi ţigări, iar apoi ne delectăm cu mâncarea pe care au pregătit-o brazilienii şi stăm la taclale până după-amiaza. Apoi, băieţii încep o partidă de “fotbal kung-fu” (scuze, băieţi, dar ăla numai fotbal n-a fost :)): de o parte, vietnamezii, iar de cealaltă parte, restul lumii (bulgari, spanioli, indieni, ucrainieni, etc., etc.). După o or de transpirat şi figuri, “ai noştri” câştigă cu 3-1.
Seara, eu şi Takuya (nu e nevoie de prea multă filosofie ca să vă daţi seama despre cine e vorba :)) ieşim la plimbare în campus; apoi, Asociaţia Internaţională a Fumătorilor are o reuniune scurtă şi, în fine, toată lumea merge la culcare. De mâine începem cursurile.
Era şi timpul.

MARŢI (ZIUA 14)
Prima zi de cursuri începe... aiurea. Vreau, nu vreau, la 8 fără câteva minute fac ochi şi mă târăsc până jos să fac rost de prima doză de cofeină pe ziua de azi. Mănânc ceva în fugă, iar apoi pornesc spre clădirea CJLC... Astăzi avem primul curs de SP (Japanese Language – Sentence Pattern). Proful, Abe-sensei, e surprinzător de simpatic. După ce ne prezentăm fiecare urmează bomba: în lipsă de altceva mai bun, astăzi o să dăm un test din... Mă pocnesc prompt peste frunte fără să mai ascult şi restul frazei, iar proful se uită câş la mine. Iarăşi test?! De câte teste mai e nevoie până să se prindă şi japonezii că grupa noastră nu ştie mai nimic?
...Testul ţine o jumătate din prima perioadă şi aproape toată perioada a doua. Termin a doua (după una din fetele din Vietnam, care rezolvă totul fără probleme). Am câteva greşeli la gramatică, iar unele kanji-uri nu le-am nimerit nici de frică, dar una peste alta Abe-sensei e mulţumit. Săptămâna viitoare avem iarăşi test. Până atunci, am de gând să mă pun la punct cu tot ce se poate.
Restul zilei trece oarecum în ceaţă. Văd dublu de oboseală, capitolele din Naruto şi Bleach din Shonen Jump-ul de săptămâna asta sunt mai plictisitoare ca în alte dăţi, iar camarazii au plecat la cumpărături în Yodobashi. Cel puţin ei sunt încă “în bani”; în caz de urgenţă, ştiu pe cine o să bâzâi. Măcar atât.

(Din ciclul: “Aşa ceva mi se poate întâmpla doar mie, şi urăsc chestia asta >_>”)

Care sunt şansele de a-ţi găsi un admirator fanatic încă din prima săptămână petrecută într-un loc cu totul şi cu totul nou, alături de camarazi pe care nu i-ai mai întâlnit niciodată? Personal, aş zice că probabilitatea unei astfel de întâmplări e 0,01% în cel mai bun caz... iar cu “norocul” meu fantastic, am dat peste un tip care se încadrează fix în acel improbabil 0,01%. Unul din băieţii din Bulgaria n-are altceva mai bun de făcut decât să mă ceară în căsătorie ori de câte ori mă vede: dimineaţa, seara, la cursuri, în camera de relaxare, pe aleile din campus – cu mici variaţii, replica e întotdeauna aceeaşi: “Te măriţi cu mine?” “Ştii şi tu că ne potrivim la fix, hai, te rog, te măriţi cu mine?” “Ştiu că nu sunt nici japonez şi nici coreean... nici măcar chinez... dar totuşi, te măriţi cu mine?” ...şi aşa mai departe.
...Asta e, la următoarea întâlnire trebuie să-mi conving prietenul să-mi cumpere un inel de logodnă, ceva... Am şi eu un noroc...

***

Camera 1526. Internatul 1, etajul 5, numărul 26. E logic şi extrem de simplu, nu? Ei bine, când eşti cu capul în nori şi abia aştepţi să ajungi în cameră şi să faci nani, nimic nu poate fi nici logic, nici simplu. Pe scurt, în loc să cobor din lift la etajul 5, am coborât la 4. După câteva minute de încercări frustrate de a deschide uşa de la 1426 (!!), m-am trezit că cineva deschide frumos din partea cealaltă şi am dat nas în nas cu un japonez (?) la fel de surprins ca mine... Au urmat câteva secunde de stupefacţie totală, iar apoi m-am retras strategic cu spatele şi scuzându-mă la fiecare pas. La dracu’ cu uşile astea.

***

În ultima vreme, dispoziţia mea se schimbă mai repede ca vremea în campus (fiind literalmente în vârf de munte, vremea de aici se schimbă de trei-patru ori pe zi: soare, vânt de te ia pe sus, nori, ploaie, iar soare, iar vânt etc.) Într-una din seri, stând de una singură în cameră şi gândindu-mă la nemurirea cărăbuşilor şi alte chestii deprimante, m-am trezit că bate cineva la uşă. N-aveam chef să răspund... până când am auzit vocea lui Aegi, care îmi spunea suav: “Hei, sunt nişte japonezi drăguţi jos...” Undecândcinecumceeeee?! În zece secunde am fost jos, iar apoi a urmat o cursă ca în filmele cu mafioţi până când i-am descoperit, în fine, pe tipii în cauză (dintre care doar unul era japonez) fumând liniştiţi pe terasă... Şi eu, şi Aegi arătam ca după maraton, aşa că a urmat un şir de scuze şi explicaţii semi-penibile în engleză, japoneză şi rusă, iar la final japonezul s-a uitat la noi puţin cruciş şi ne-a spus pe şleau că n-a mai văzut gaijini ciudaţi ca cei de anul ăsta...

***

După o zi întreagă de făcut cumpărături în Yodobashi, am coborât din monorail la staţia Saito-Nishi (staţia cea mai apropiată de universitate, deşi până acasă e de urcat o bucată bună de deal). Înainte să ne întoarcem, eu şi Antonia am trecut pe la depaato*-ul de la Garden Mall să luăm ceva de mâncare. Se ştie deja că japonezii mulţumesc şi se scuză de cel puţin zece ori pe minut, aşa că am pus frumos coşul pe tejghea, am mulţumit, am plătit, am mulţumit iar, iar la final am trântit un “Arigatou onegai shimasu” (“Mulţumesc, vă rog frumos”) de toată frumuseţea... iar apoi m-am scuzat tot drumul până la ieşirea din magazin. La dracu’ şi cu oboseala asta >_>

* depaato – magazin general (şi ieftin :))