O lume nebună, nebună de tot...

IMPORTANT ~

Mon, 01 Oct 2007 07:53:57 GMT

...N-am mai postat de ceva timp aici, si nici nu cred ca sunt sanse sa mai postez ceva. In schimb, de acum puteti citi articole [si] in limba romana pe celalalt blog, crazyhana.

Lectura placuta!

[Side note: n-am diacritice pe dracia asta :(]

Stresiune (?!)

Mon, 25 Jun 2007 07:41:23 GMT

...De astăzi până joi suntem în sesiune*.

Dacă ar fi să fac un rezumat al ultimelor două zile dinainte de examen (sâmbătă şi duminică – cine worgu’ are chef de carte după o săptămână în care [aproape] toată lumea a tras mai ceva ca un cal de povară?!), rezumatul ar arăta cam aşa ~

SÂMBĂTĂ ~ trezit undeva după prânz, cumpărături în Senri-Chuou, întâlnit (mai mult din întâmplare, dar nu mă plâng :)) cu Takeyuki, plimbat până seara, film (Shrek III pwnz!), recapitulat structuri gramaticale (?!), pierdut vremea la calculator până spre dimineaţă, nani.

DUMINICĂ ~ trezit undeva înainte de prânz (nu cu mult), mic-dejun la Mos Burger, mers în Shinsaibashi, club (...o să scriu un articol despre asta mai pe larg săptămâna asta – nu a fost cine ştie ce), cumpărături în America-mura**, întors acasă, panică (...relativ), re-recapitulat structuri gramaticale, întors în cameră, nani.

LUNI ~ telefon de acasă undeva pe la 7.30, trezit, adormit la loc, trezit la 9.04, PANICĂ, plecat la 9.07, ajuns în sala de examen la 9.10, examen (jenant de uşor! ~ deşi e foarte probabil să-mi fi scăpat câteva karemisu [careless mistakes în engreză]) - etc.

Joia asta vine examenul de kanji. Gramatica a fost flit; după kanji, în schimb, presimt că amândouă căminele or să aibă parte de zile negre...***

...zOMG >.>

* ...deşi nu cred că cele două examene amărâte pe care le avem de dat se pot numi de drept “sesiune”... :))

** ...vinerea asta ne-a venit bursa; vinerea viitoare, lumea o să înceapă deja să se plângă de bani... o.O

*** ...pe de altă parte, dacă se întâmplă miracolul să iau peste 95% la amândouă examenele, se anunţă o petrecere privată la 2J-s XD

o... kay...? [IV - FINAL]

Fri, 15 Jun 2007 08:56:32 GMT

E... gata. Nu ma intrebati ce vrea sa fie, ca inca nu mi-am dat seama, dar... e gata. La fel ca si cursurile de economie pe semestrul asta XD

Partea I
Partea II
Partea III

Fata ciupi tomid o coardă, apoi a doua, apoi a treia. Îşi trecu o mână prin păr. Degeaba. Melodia nu vroia să se lege şi pace. Puse chitara deoparte şi oftă lung, lung de tot.
"Ce viaţă de rahat."
Nu înţelegea ce naiba aveau bărbaţii din lumea asta. Crezi că l-ai găsit în sfârşit pe EL, îi dai tot ce îi poţi da (şi chiar mai mult - iar lui îi place, ticălosul!) - şi pentru ce? Ca să-l găseşti peste câteva zile plimbându-se mândru cu o altă tipă de braţ (o paraşută!) - chiar prin faţa blocului ei, nenorocitul! Şi nu era prima dată când păţea asta cu un tip. Fiecare avea câte ceva - probabil, un defect de fabricaţie care scăpase CTC-ului la naştere.
"Aşa... Toţi băieţii ar trebui verificaţi an de an. Ăia cu probleme ar trebui gazaţi din prima; ăilalţi ar trebui să aibă un certificat de garanţie şi la prima abatere - poc! Jos capul."
"...sau nu?" Fata se îndoia că ar mai fi rămas vreun bărbat pe lume. Bărbaţii erau un rău necesar; ticăloşi, insensibili, înfumuraţi, mincinoşi până în pânzele albe, dar... trebuiau să existe. Nu înţelegea logica. Poate că nu era nici o logică aici.
Fata îşi aprinse o ţigară, trase un fum şi începu să tuşească. Îi dădură lacrimile.
- Lua-v-ar dracu'!... şopti, fără să aibă pe cineva clar în minte.

(Altundeva...)

Uneori, basistul credea sincer că viaţa lui era plină de nebuni de legat.
În ultima jumătate de oră primise un şir de SMS-uri fără nici un sens.

lovit autobuz.mana in ghips.nu mai vin la repetitii.

Ăsta era pletosul. Basistul bănuia că se îmbătase iarăşi de unul singur şi plecase aiurea pe străzi. N-ar fi fost prima dată. Nici a doua. Nici a şaptea. Basistul le pierduse şirul.

Frate, ai sami inprumuti niste bani pt o cautiune?? tii dau inapoi cand pot.

Bateristul făcuse iarăşi cine ştie ce tâmpenie. "Cauţiune" era un eufemism pentru "mită"; toată gaşca ştia asta. De data asta însă, basistul îşi jură ferm să nu-i dea un sfanţ. Nu-şi văzuse banii înapoi nici data trecută, nici acum două dăţi. "Să mă mai scutească."

TOTI BARBATII SUNT NISTE PORCI!!!! N-AM CHEF SA VIN AZI,NE VEDEM SAPTAMANA VIITOARE. APROPO,NU O LUA PERSONAL,OK???!!!

"Încă unul," îşi spuse în gând basistul. "Şi la mai mare." Ciudat era că, deşi ţipa sus şi tare că bărbaţii sunt nişte ticăloşi care adoră să cumpere inimi frânte la ofertă, fata era mai tot timpul topită după câte unul.

ce rost mai are sa traiesc intr-o asemenea lume de rahat? ma duc sa ma arunc in dambovita. poate dincolo o sa fie mai bine. ps.: esti cel mai de treaba tip pe care l-am cunoscut vreodata. o sa-mi fie dor de tine.

Timidul trimitea mesaje de adio la toată agenda (lui, fetei, pletosului şi unui verişor obscur, braşovean după mamă, bucureştean după tată, care îşi pierduse urma pe undeva prin Vest) cel puţin o dată la două-trei zile. Basistul avea deja o colecţie întreagă.

"...Ce oameni de rahat."

Atenţie la... [II]

Thu, 14 Jun 2007 07:08:27 GMT

Ziceam săptămâna trecută că japonezii sunt oameni obişnuiţi să fie luaţi de mânuţă şi îndrumaţi la fiecare pas. Se pare că amicii de la Gaidai au impresia că noi, ăştia veniţi de departe, avem nevoie de mult mai multă atenţie ca japonezul de rând; prin urmare, nu găseşti colţişor în tot căminul unde să nu fie bileţele, afişe, îndrumări, avertismente sau notificări.

Cireaşa de pe tort sunt însă avertismentele care n-au, în esenţă, nici un rost:

Colegii de cămin au prins şi ei trendul. De regulă, mesajele ad-hoc se împart în "Vă rugăm frumos să...", "Vă rugăm frumos să nu..." şi "Cine dracu' mi-a furat mâncarea?"

Iar unii au nemulţumiri existenţiale...

o...kay...?! [III]

Mon, 11 Jun 2007 10:30:42 GMT

Saptamana trecuta am avut ultimul curs de economie [aleluiaaaaaaa! XD]. N-am habar nici acum unde vrea sa ajunga povestea [?!] asta, dar...

Partea I [link]
Partea II [link]

Bateristului îi mersese prost toată ziua.

Dimineaţa descoperise că cineva îi zgâriase maşina în parcare. La început nu se enervase. “Chestiile astea se întâmplă tot timpul”, îşi zisese în gând, examinând în acelaşi timp pagubele. Capota din spate arăta jalnic. Vopseaua de pe aripa stângă era franjuri. Bateristul simţise un firicel electric scuturându-i şira spinării. Iar când descoperise scrijelit mare pe capotă “FRAIERE!”, firicelul se transformase într-un acumulator de nouăzeci de volţi. Bateristul se înfuriase. Rupsese oasele câtorva cetăţeni care făcuseră imprudenţa să aibă de lucru în aceeaşi parcare, spărsese câteva parbrize, fumase o ţigară şi începuse să se simtă ceva mai bine.

Apoi, nişte mucoşi de la un garaj din apropiere îi spuseseră că trebuia să schimbe aproape toată caroseria. Cuiul – sau ce-o fi fost – trecuse prin vopsea şi zgâriase adânc tabla. Preţul era matusalemic. Bateristul îi pocnise cap în cap pe amândoi şi plecase mai departe. Pe drum îl bătuse gândul să se arunce în Dâmboviţa cu maşină cu tot. Ce rost mai avea să trăiască într-o lume de rahat? Putea la fel de bine să se înece într-un râu îmbâcsit de rahat. Rahat peste tot.

“Ce zi de rahat.”

O maşină îi tăiase brusc calea şi se oprise de-a doua. Şoseaua se blocase imediat, şi din toate părţile izbucniseră înjurături, urlete şi claxoane pe şapte voci. Bateristului nu-i plăcea gălăgia, aşa că ieşise afară să facă linişte. Când auzise sirenele poliţiei, culcase deja la pământ cel puţin o duzină de cetăţeni. Şoferul care pornise toată aiureala se aruncase de mult în Dâmboviţa şi încă mai zbiera sugrumat că nu ştia să înoate...

Atenţie la...

Fri, 08 Jun 2007 08:21:28 GMT

...Încep să am din ce în ce mai mult atenţia că japonezii sunt un popor de oameni obişnuiţi să fie luaţi de mânuţă şi îndrumaţi la fiecare pas - şi asta pentru că în Japonia, aproape la fiecare pas (şi nu glumesc) dai peste semne cu "Atenţie la...", "Aveţi grijă la...", "Feriţi-vă de..." etc., etc.. Iar asta nu e tot. Lifturile, scările rulante, metrourile, autobuzele - peste tot se aud voci înregistrate care îţi atrag suav atenţia să ai grijă la uşi, trepte, praguri, frână ş.a.m.d. În unele situaţii, avertismentele sunt relativ normale ("Atenţie la tren", de exemplu). Altele, în schimb, mă fac să mă întreb sincer unde am nimerit.

Exemplu: drumul care duce de la intrarea de nord a campusului la cea mai apropiată staţie de monorail are două curbe amărâte. Ei bine, înainte de fiecare din ele, pe şosea scrie mare: "Atenţie la curbă!"... chiar dacă n-ai cum s-o ratezi nici dacă ai dioptriile +15 şi ţi-ai uitat ochelarii acasă.

Fiecare autobuz are ditai semnalul care se aprinde ori de câte ori şoferul pune frână. Vorba vine, e bine să ştii când să te ţii bine (şi să ai grijă ca mâna ta să nu aterizeze unde nu trebuie, fiindcă altfel te poţi alege cu o palmă sau cu un jet de spray lacrimogen în ochi)... doar că semnalul se aprinde la câteva secunde după ce autobuzul pune frână, ceea ce îl face la fel de inutil ca o plajă privată în Sahara.

Circul continuă aproape peste tot - în metrou ("Vă rugăm să aveţi grijă la: uşi, bagaje, pasageri care urcă, pasageri care coboară, pasageri cu dizabilităţi" etc.), în lift ("Atenţie, se închid uşile.", "Atenţie, se deschid uşile.", "Atenţie, liftul urcă.", "Atenţie, liftul coboară." etc.), pe scările rulante ("Această scară poate fi periculoasă; vă rugăm să aveţi grijă la: tocuri, umbrele, bagaje etc., etc.") - şi aşa mai departe.

Dar chestia cea mai cea sunt sunt semnele (în parcuri şi în gări, pe aleile din campus ş.a.) care avertizează cu caractere mari şi roşii: "Atenţie! Obsedat sexual!"* [cum ar fi cel de mai jos, de exemplu].

...WTF.

* Să mor dacă glumesc >.>

Jurnal offline [IX]

Wed, 06 Jun 2007 07:35:43 GMT

MARŢI [ziua 56] - LUNI [ziua 62]

...În linii mari, un şir de zile esenţialmente neinteresante: cursuri, pauză, cursuri, teme, nani - şi cam atât. Singurele evenimente cât de cât notabile ar fi că: 1- mi-am luat chitară (în sfârşit :D), 2- joi, Shibata-sensei ne-a dus în parc să vedem licurici, 3- vineri am avut excursie (...nimic deosebit), 4- sâmbătă a fost iarăşi chef (să mor dacă mai pun gura pe chuuhai vreodată >_>), şi... cam atât.

Trei sferturi de UE1 în monorail: Quynh, Shibata-sensei, Natt, Khulan şi subsemnata. Huy ne-a făcut poza, iar Antonia şi Bruno au zis "pas" şi au rămas acasă...

Plictiseală în autobuz

Eu şi Aigee - BFFN (Best Friends... For Now (şi sper că şi pe mai încolo)) :)

Kim - unul din tipii pe care nu pot să fiu niciodată supărată mai mult de 5 minute

Unele lucruri nu se schimbă niciodată :)

Tue, 05 Jun 2007 08:47:34 GMT

Acum ceva vreme, postam pe celălalt blog [link aici] o poză de acum trei sau patru ani cu biroul de acasă şi, separat, o poză cu masa de lucru de atunci, din Bucureşti. Între timp m-am mutat în cealaltă parte a lumii, m-am făcut (cică!) student serios, mi-am pus în cap un administrator de cămin şi doi coreeni etc., etc.

Şi totuşi... unele lucruri nu se schimbă niciodată :)

...mai ales obiceiurile pe care le-ai prins de o via... OK, dacă nu de "o viaţă" (o să spun asta peste încă vreo douăzeci de ani, eventual), atunci de suficient timp încât să ridici din umeri atunci când un camarad bulgar îţi atrage atenţia că PSP-ul tocmai ţi-a căzut peste hârtiuţele care au căzut peste manualul de economie sub care e penultimul număr din Shonen Jump lângă care...

o...kay...?! [II]

Wed, 30 May 2007 10:20:30 GMT

Pentru că cele trei ore de economie de miercuri sunt mai plictisitoare ca Sfânta Liturghie de Paşti...

[NB: Tentativa de mai jos e un fel de continuare la un fel de tentativă mai veche; in caz că vreţi să aflati cine e cine, aici găsiti prologul. Nu daţi cu roşii, OK?].

“Ce zi de rahat”, îşi spuse pletosul când un autobuz în viteză îl împroşcă din cap până-n picioare cu noroi.
Pletosul nu mai făcuse duş de câteva săptămâni încheiate. Afară era plăcut, ploaia era nici prea caldă, nici prea rece, şi, dacă n-ar fi fost autobuze care să împroaşte lumea cu noroi, pletosul s-ar fi putut declara fără rezerve un om fericit. În schimb...
Un al doilea autobuz trecu la câţiva milimetri de mâneca stângă a pletosului. Îşi scutură şuviţele soioase şi începu să se întrebe dacă nu cumva mergea pe unde nu trebuie. Oamenii a aveau voie să meargă pe trotuar şi maşinile pe lângă... sau era invers? După cele şase (...şapte?) beri şi trei sute de vodcă băute mai devreme, nu prea conta. Dacă stătea bine să se gândească, nimic nu conta. Avea repetiţie cu formaţia de la două. Săptămâna viitoare aveau concert. Ei, şi?
Pletosul se simţea de parcă ar fi fost o muscă într-un borcan cu miere. Un claxon venit de aiurea îi întrerupse şirul deja intermitent al gândurilor. Simţi un curent de aer – o izbitură – apoi se făcu întuneric.

(Altundeva... )

Era abia luni la prânz, şi timidul încasase palme cât pentru o săptămână întreagă.
Toată treaba începuse dis-de-dimineaţă, în metrou, când un burtos cu alură de fost viitor deţinut la carceră îl înghiontise (intenţionat, probabil) între umeri. În lipsa unui alt punct de sprijin în aglomeraţie, mâna timidului aterizase pe fesele generoase ale unei femei între două vârste. Femeia îi trosnise prompt o palmă, trimiţându-l înapoi în braţele burtosului – care, ca să nu se lase mai prejos, îl pocnise şi el o dată. Timidului îi ţiuiseră urechile o jumătate de oră.
Şi ăsta fusese doar începutul.
Pe scara rulantă de la metrou, o puştioaică (timidul se îndoia că fata avea buletin) mai că îl trimisese peste balustradă, pretextând că timidul îndrăznise să i se holbeze la decolteu (“Care decolteu...?” se întrebase amar timidul în timp ce îşi îndrepta ochelarii). Nici zece minute mai târziu, în autobuz, o băbuţă îl călcase apăsat de câteva ori, iar când timidul îi atrăsese politicos atenţia, îl pocnise de câteva ori, iar apoi se plânsese de tineretul începutului de secol XXI trei staţii. O unguroaică îl făcuse cu ou şi cu oţet (timidul era recunoscător că nu pricepea o boabă ungureşte) din cauze necunocute. În fine, chiar înainte de prânz, timidul se întâlnise cu fosta lui prietenă, care îl plesnise scurt înainte să apuce să zică pâs.
Timidul îşi dorea cu ardoare două lucruri: o ţigară şi o funie cu care să se spânzure.
Sau poate era mai bine să se arunce în Dâmboviţa...?
“Ce zi de rahat...”

Jurnal offline [VIII]

Tue, 29 May 2007 10:19:37 GMT

MARŢI [ziua 49] Toată lumea detestă ziua de marţi, iar eu o detest mai mult decât toată lumea la un loc. Cursul de dimineaţă e mai nasol ca în alte dăţi, iar eu mă apuc de scrijelit paragrafe la întâmplare în caiet în timp ce restul clasei repetă în cor verzi şi uscate...

...trei de o parte, patru de cealaltă, desincronizare totală. Profei nu pare să-i pese, iar mie îmi vine să mă arunc prin geam - deşi mă îndoiesc că un protest stil Tarzan XXI ar rezolva mare lucru...

Seara fac un pariu tâmpit cu Kim. Ştiu că n-am nici o şansă să-l câştig, dar cel puţin am reuşit să-l ţin de vorbă la telefon un sfert de oră. Punct lovit :)

MIERCURI [ziua 50]

Mâine plecăm într-un tur de studiu în prefectura Tottori. Încerc să învăţ dinainte kanji-ii pe trei zile, dar mă dau bătută după primii patruzeci. S-o ia goanga, oricum am luat-o înainte cu manualul. Mai am puţin şi-l termin, iar la clasă ne-au mai rămas cel puţin şapte lecţii. Plictiseală...

JOI [ziua 51]

După o noapte agitată (împachetat, împărţit sarcini, schimb de poze şi carduri de memorie, bâzâit băieţii etc., etc.), n-am chef decât să pun capul jos şi să dorm. Afară e cuptor încă de dimineaţă; în schimb, în autobuze avem aer condiţionat, aşa că, gândind cu indulgenţă, pot spune că viaţa e, deocamdată, roz. Chris, Aigee şi Kim nu au prins locuri pentru excursia asta, aşa că am vaga bănuială că lucrurile n-or să fie chiar atât de interesante... bănuială care mi se confirmă după o jumătate de zi în care urcăm un deal, vedem o reproducere a unui castel din perioada Edo (am văzut vile mai mari şi mai interesante din perioada "şmecherii-fac-bani-iar-fraierii-stau-şi-îşi-plâng-de-milă"), aţipim în autobuz şi ne plictisim în restul timpului.

După ce ajungem la hotel, lucrurile devin puţin mai interesante: camerele sunt mobilate în stil (oarecum) tradiţional japonez, avem ceai şi prăjiturele pe gratis, primim o yukata (haină de casă japoneză) şi avem ocazia să experimentăm o baie japoneză comună (ofuro)... experienţă care, sinceră să fiu, nu mă încântă atât de mult pe cât mă face să simt acut complexul "nu-sunt-anorexică-şi-deci-nu-sunt-cool".

Seara avem parte de o cină (...cum altfel?) tradiţională. După câteva ore de stat în genunchi şi experimentat câteva zeci de feluri de mâncare din cele mai diverse (de la bucăţi de caracatiţă în sos cum-îi-zice la supă miso, tempura şi un ditamai crabul) mă simt ca un purceluş cu câteva zile înainte de Ajun. Urmează apoi un scurt moment de karaoke (eu şi Martin ne facem curaj şi încercăm şi noi o melodie), după care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, toată lumea se duce la culcare...

VINERI [ziua 52]

Dis-de-dimineaţă începe să plouă; după canicula de ieri, răcoarea de afară e o adevărată fericire. Ne oprim o oră la Muzeul Perei din Secolul 20 (sau 20th Century Pear Museum, ca să nu sune chiar aiurea). Ca fapt divers, perele din Tottori sunt renumite în toată lumea (chiar dacă eu n-am auzit niciodată de ele până acum). N-am chef de nimic, aşa că dau o tură rapidă, văd ce e de văzut, iar apoi îmi iau o cafea şi mă refugiez la o ţigară.

Ceva mai târziu oprim pe malul Mării Japoniei şi găsim - Doamne-ajută! - un depaato de unde putem cumpăra mâncare ceva mai normală. După trăznăile mâncate ieri seara, un hamburger şi o Coca-Cola sunt o adevărată binecuvântare, iar viaţa e din nou frumoasă.

Spre prânz ajungem la dunele de nisip din Tottori... iar dincolo de dune începe marea. După un urcuş care face toate peripeţiile prin care am trecut până acum să pară o glumă şi un coborâş din care reuşesc să scap întreagă (...dacă nu v-aţi aruncat niciodată cu capul înainte de pe o dună de nisip, merită să încercaţi ;)), câţiva nebuni - printre care şi eu - se aruncă direct în mare... Apa e rece şi mai sărată ca o supă ardelenească, iar hainele mi se umplu imediat de nisip (că deh! cine s-a gândit să-şi aducă şi costum de baie?), iar apoi fac frigul în autobuz până acasă fiindcă n-am haine de schimb (i-am împrumutat jeanşii mei unei indience ca să nu-l omoare pe bietul Nishad, care a aruncat-o în apă... poveste lungă).

Seara, în căminul celălalt japonezii dau o petrecere house-techno-jungle. Eu, Lina şi Jenia suntem singurii gai-jini care rezistă până dimineaţă - chiar şi după câteva americance ne dau afară şi petrecerea se mută la noi în cămin. Iar viaţa e frumoasă :)

SÂMBĂTĂ [ziua 53]

Somn până după-amiaza, o tură de cumpărături în Namba împreună cu Aigee, o jumătate de oră de bâzâit lumea de la etajul trei... şi ziua se termină mult prea devreme :(

DUMINICĂ [ziua 54]

O zi... esenţialmente neimportantă, în afară de sesiunea-fulger de vodka-boom! de seara, pe terenul de sport...

LUNI [ziua 55]

Înapoi la şcoală ~ banzai! (da' de unde >.>). Nimeni nu e încântat să se trezească de dimineaţă, şi nici testul cu care Abe-sensei ne pocneşte în cap de la prima oră nu ajută prea mult. Restul zilei trece în ceaţă, iar seara apuc să îl bâzâi puţin pe Kim înainte să mă pun cu burta pe carte. Mâine - din nou CCT... :(

Jurnal offline [VII]

Tue, 22 May 2007 10:35:32 GMT

MARŢI [ziua 42]

Dimineaţa avem cursuri cu profa de CCT. La capătul celor trei ore de chin, profa abia se hotărăşte să ne dea drumul. Majoritatea grupei e cu nervii făcuţi terci, dar nimeni nu are timp să se plângă; mai e puţin şi începe petrecerea noastră de bun-venit.

Eu şi Aigee întârziem puţin până să ne punem la patru ace. Nu pierdem mare lucru; aceleaşi discursuri, aceleaşi felicitări care au deja iz de gumă de mestecat învechită. După partea de început avem liber la mâncare tradiţională japoneză, facem poze cât cuprinde şi... ne întoarcem la cămin. După-amiază avem liber. Doamne-ajută.

Randul de sus, de la stanga la dreapta: eu [la patru ace], una din fetele de la master, Betty, Jorje, Veronika, Gus, Danii; randul urmator - am-uitat-cum-il-cheama, Nishad, Chris, Francisco [Dalla / Francine :))], am-uitat-cum-il-cheama-II; randul de jos - celalalt-tip-din-India, Aigee :)

Eu si Chris, dupa petrecere... [cu multumiri pentru Shibata-sensei, care ne-a facut poza :D]

Nikki - tipul care nu s-a plictisit inca sa ma ceara in casatorie si sa fie refuzat de fiecare data... :))

MIERCURI [ziua 43]

Cred că am prins un puişor de "boală-de-mai"*... N-am forţă nici cât să mişc degetul mic de la piciorul stâng; prin urmare, azi îmi iau liber. Mai târziu aflu că şi Chris are aceeaşi problemă, şi nici Morgan nu arată prea bine. O fi vreo epidemie, ceva...

După-amiază îmi iau cărţile şi îmi mut bârlogul în sala de studii de la etajul doi. Până seara învăţ câteva zeci de kanji, iar apoi stau de vorbă cu Wataru (tip nou, poveste lungă) până târziu...

* "boala-de-mai" - depresie de primăvară/vară destul de des întâlnită în Japonia; universităţile şi companiile îşi încep lucrul în aprilie, iar toată lumea e fericită... până când entuziasmul primului contact cu viaţa din campus / locul de muncă dispare şi unii încep să vadă că viaţa nu e chiar aşa de roz cum pare...

JOI [ziua 44]

Iarăşi "boală-de-mai"... plus un puişor de gripă care a început să bâzâie în cămin. Îmi iau liber încă o zi. Viaţa e oricum, numai roz nu...

VINERI [ziua 45]

Test, cursuri, prânz, istorie, şi, în fine... week-end. Seara, Nishad îşi sărbătoreşte ziua de naştere, dar lumea nu prea e în dispoziţie de petrecere... Mâine e ziua lui Morgan, şi toată lumea se aşteaptă la un chef cum n-a mai fost... :)

SÂMBĂTĂ [ziua 46]

În linii mari, toată lumea pierde timpul cu învăţat şi/sau nimicuri până seara. De la zece încolo începe nebunia; cum era de aşteptat, Morgan nu se dezminte: muzică bună, gustări cât cuprinde, băutură pentru toată lumea (de la suc şi apă plată la vodka-boom) şi, peste toate astea, lume venită din tot Kansai-ul: Kyoto, Nara, Kobe... Spre dimineaţă, un chinez face ce face şi sparge geamul de la intrare. Nimeni n-are idee cine şi de unde e tipul, aşa că trecem totul cu vederea şi sperăm ca supervizorul să nu se supere... prea tare...

Totul a inceput cu fructe si ciocolata...

Eu si sarbatoritul [Morgan]; in onoarea ocaziei, mi-am calcat pe inima si le-am lasat pe Aigee si Antonia sa se ocupe de machiajul meu... Ma mir ca nu s-a spart nici o oglinda >.>

Morgan si Kim... ["Viata e frumoasa :D"]

"Noi nu suntem normali, noi nu suntem normali..."

DUMINICĂ [ziua 47]

Abia apuc să pun geană pe geană, că Reilly şi Neno (pe care eu, Aigee şi gaşca i-am trezit cu noaptea în cap) apar la uşa mea cu câteva sticle de apă. Înainte să-mi dau bine seama sunt leoarcă, dar am şi eu o satisfacţie: am reuşit să îl pocnesc pe Reilly de câteva ori cu un pantof (pe nimerite...). Francisco o păţeşte şi mai şi; băieţii îl închid la duşuri o jumătate de oră...

Restul zilei îl împart între învăţat kanji şi somn; de mâine, o luăm de la capăt...

LUNI [ziua 48]

Dimineaţa, Abe-sensei e chiar mai stresat ca de obicei. După un test-fulger (la care dau chix ca ultimul ratat din Gaidai - WTF?!) urmează trei ore în care nu învăţăm mare lucru, apoi prânzul, apoi... din nou, linişte şi pace... până când seara îmi dau seama că încă am o nenorocită de temă de scris. Îmi vine să îmi dau cu ceva în cap. De preferinţă, cu ceva tare.

"Boala-de-mai" persistă...

12 mai 2007 :)

Tue, 15 May 2007 09:16:07 GMT

11.30 - pe acoperiş
În cămin e o plictiseală cruntă... Mai am cam 2000 de yeni bani gheaţă şi i-aş pune cu dragă inimă pe foc dacă aş şti că asta m-ar mai scoate din apatie. Urc pe acoperiş, fumez o ţigară şi hotărăsc să dau o fugă până la aeroport şi să mă uit la avioane o vreme. Nu râdeţi - cred că toată lumea ştie ce poate face plictiseala din om...

12.30 - în monorail
Mai sunt şase minute până când chestia asta se urneşte din loc, şi deja mi-am luat porţia de "uite-un-gaijin-ciudat (potenţial-violator-sau-ucigaş-în-serie)" pe o zi întreagă. Nu mă întrebaţi de unde vine reacţia asta; uneori mă simt de parcă toată Japonia conspiră să mă facă să mă simt mai nesemnificativ decât un gândac pe pardoseala unei săli de bal. Nu că le-ar reuşi figura - deşi când văd că bunicuţele îşi trag nepoţeii departe şi le şoptesc conspirativ să aibă grijă (ele cred că nu înţeleg japoneză, săracele...), mai că îmi vine să pocnesc pe cineva... deşi... nu prea vreau să risc o deportare pe motiv de tentativă de omor.

12.50 - schimbat monorail-ul în Bampaku Kinen-Koen
Trenul ăsta e mai aglomerat ca celălalt. Mă agăţ de ochelarii de soare şi de căştile din urechi şi încerc să fac abstracţie de lumea din jur pe o rază de câţiva metri. Stomacul meu a început să mârâie; rezist eroic, consolându-mă cu amintirea spaghetelor la conservă pe care le-am mâncat ieri noapte pe la trei. Sper în secret ca aeroportul să aibă un McDonald's pe aproape.

13.10 - la aeroport
Cred că sunt singurul om care a nimerit aici fără să aibă nici o treabă. Am sentimentul vag că mâine o să mor de foame. Scump, scump... da' zău că merită.

13.45 - merg, merg, merg...
În mod normal mi s-ar fi acrit repede (şi în plus de asta, afară e cuptor), dar... nu e ca şi când aş avea ceva mai bun de făcut acasă. Pauză de ţigară pe o străduţă. De undeva miroase a balegă...

14.25 - pauză de prânz
Doi hamburgeri şi o Coca-Cola pe un bolovan de pe altă străduţă. N-am nici cea mai vagă idee unde sunt, dar deocamdată nu prea îmi pasă. În caz de forţă majoră, pot oricând să fac autostopul :)

15.46 - la dracu'!
După o oră şi jumătate de mers aiurea, recunosc deschis că m-am rătăcit.
...Cred că asta nu mai miră pe nimeni.

16.04 - odihnă...?
Mă opresc într-un fel de parc şi dau un telefon "acasă". Morgan bufneşte în râs când aude că m-am rătăcit, dar apoi se face om serios şi îmi dă câteva sfaturi care mi-ar prinde bine dacă n-aş şti că sunt pe o autostradă, la trei kilometri şi ceva de aeroport şi de staţia de monorail de acolo.

17.07 - Doamne-ajută...
Am reuşit să găsesc linia de monorail. De aici înainte e relativ uşor. Pauză de ţigară. Din senin începe să bată un vânt aiurea...

17.33 - în drum spre casă
A fost distractiv, deşi, aşa cum am bănuit, mâine o să mor de foame. Data viitoare sper să reuşesc să nimeresc drumul spre casă mergând de-a lungul liniei de monorail. Tot ce trebuie să fac e să merg în lungul ei şi să nu o mai încurc cu o (altă) autostradă suspendată, cum am făcut data trecută :)

Jurnal offline VI

Tue, 15 May 2007 08:37:13 GMT

MARŢI [ziua 35]

Profa de astăzi e adepta fidelă a metodei CCT-DP. Singura dată în care reuşesc să mă sincronizez cu ceilalţi şase tipi din clasă e imediat înainte de sfârşitul primei perioade, moment în care toată lumea simte miros de pauză şi dă tot ce poate, doar-doar s-o îndura profa să ne dea drumul mai devreme. După-amiază avem parte de un curs de geografie cât de cât suportabil, iar apoi de o oră jumătate cu dirigul, timp în care vorbim despre vreme, chirie şi Golden Week, mâncăm prăjiturele şi facem exerciţii de ascultare. Mai am puţin şi adorm cu capul pe bancă. Jenant de simplu.
...Seara, eu, Aigee, Chris şi Francisco facem o tură de cumpărături. Ăsta e de departe cel mai interesant moment din ultimele două zile – în special când una din vânzătoarele noi de la Speedo îi trimite pe furiş o bezea lui Francisco. Ticălos plin de noroc... :)

MIERCURI [ziua 36]

Cursuri - pauză - cursuri - stop. Temă de casă. Mâncare. Internet. Întâlnire seara.

...sunt foarte, foarte tentată să spun că ziua de astăzi a fost mai plictisitoare decât rândul de mai sus...

JOI [ziua 37]

Dimineaţa cursuri, după-amiaza liber, seara, karaoke şi parada modei la 1526. Mâine seară, eu şi Aigee ne ocupăm cu organizatul unei petreceri la parter. Deocamdată, singura mea sarcină e să peticesc un afiş şi să îl lipesc la avizierul de jos; restul... sper să se rezolve pe parcurs :)

VINERI [ziua 38]
La cursurile de dimineaţă vorbim despre vreme, Japonia, Vietnam şi - cum altfel - Golden Week. După un fel de prânz la cafeneaua din căminul nostru ne aşteaptă cursul de istorie... care - surprinzător sau nu - se dovedeşte a fi de departe cel mai interesant şi mai distractiv curs din tot ce am făcut până acum (chiar dacă nu învăţăm mare lucru).

Surprinzător sau nu, petrecerea are un succes bunicel (având în vedere cantitatea limitată de băutură şi numărul şi mai limitat de japonezi pe metru pătrat). Kim se lasă convins să radă în sfârşit câteva beri (fapt care constituie de departe evenimentul principal al serii), Kiril se îmbată criţă (ca întotdeauna), Tomoya şi Yuuki ne fac o vizită, iar pe undeva pe la două şi ceva toată lumea se duce la culcare. A fost bine :)

SÂMBĂTĂ [ziua 39]

Ziua trece mai greu ca un personal peste muntele Everest... Seara, în schimb, face toţi banii. Eu şi Morgan plecăm cu Tomoya şi gaşca spre Nara... şi dar ne întoarcem după o oră şi ceva de condus pe un şir de străduţe unde maşina noastră abia reuşeşte să încapă. Ca să compenseze, băieţii ne propun să mergem la un drag race, ocazie cu care facem cunoştinţă cu câţiva din cei mai buni motociclişti din zonă şi avem parte de câte o bere gratis de cap la sfârşit. Iar viaţa e frumoasă :)

DUMINICĂ [ziua 40]
Aproape toate grupele de limbă japoneză au test mâine... iar căminul nostru n-a mai văzut de mult oameni aşa studioşi. Vietnamezii îşi fac culcuş în sala de studii de la etajul doi, câţiva curajoşi urcă pe acoperiş şi înfruntă cuptorul de acolo, iar eu fac ture între sala de mese, cameră şi etajul trei şi reuşesc să bag la cutiuţă gramatica şi kanji-i pentru testul de mâine. Aşa cum spun băieţii de la Vama Veche, nu am chef azi... nu am chef azi...

LUNI [ziua 41]
Dimineaţa, Asociaţia Internaţională a Fumătorilor e în criză acută de tutun, iar când Lina îşi face apariţia cu o jumătate de pachet de Mild Seven, toată lumea parcă l-a prins pe Dumnezeu de un picior... Testul e aşa şi aşa (până şi Bruno se plânge de subiecte, şi Bruno e cel mai bun din clasă). După un fel de prânz, toată gaşca o ia la picior spre primăria din Minoo. Astăzi e penultima zi în care ne putem lua permisele de şedere şi toată lumea (a se citi: vietnamezii şi restul lumii) ştie asta. Luăm autobuzul gratuit spre primărie (eu şi Aigee ne numărăm printre norocoşii care prind locuri înainte de invazia vietnameză), ne luăm permisele în primire, mâncăm câte ceva la un McDonald's şi avem parte de o cursă ca-n filme până acasă (axiomă: întotdeauna am rău de autobuz... chiar dacă şoferul parcă a coborât dintr-o revistă de modă [serios! XD]).
În rest, linişte şi pace...

...o... kay...?

Wed, 09 May 2007 10:04:50 GMT

Astăzi m-am plictisit crunt la cursul de economie, şi ca să nu stau degeaba am scris tâmpenia de mai jos... N-am idee ce vrea să fie, dar nici nu mă lasă inima să arunc la coş un tect scris cu viteza de trei cuvinte pe minut. Nu daţi cu roşii... :))

- Unu-pe-trei, doi-pe-şase, marş-cu-muşte, stop!
- N-are sens, comentă sec grăsuţul cu cioc, trăgându-se de cercelul din urechea dreaptă.
- E-te-te scârţ, replică dur pretosul, uitându-se urât de după microfon. E muzică, ce nu-ţi place?
- Poate că ar trebui să avem şi noi o piesă-două din alea de la corazon, interveni fata, aruncându-şi pletele după umăr cu un gest care s-ar fi vrut să pară atrăgător. Fără tine mi-e greu, tu eşti sufletul meu... alea-alea... ştiţi voi.
Pletosul făcu o grimasă de parcă ar fi mâncat castraveţi.
- Mai du-te în...
Ochelaristul cu frizură emo ciupi timid o coardă de bas. Se făcu linişte. Grăsuţul privea printre gene o muscă ce se izbea anemic de un geam. "Oare ce gust are...?" se întrebă pe neaşteptate grăsuţul, simţind brusc cum îi lasă gura apă. Trecuseră mai bine de două ore şi jumătate de când mâncase ultimii cinci hamburgeri pe care timidul îi cumpărase pentru toată trupa...
Vocea pletosului îl trezi din reverie:
- Cântăm sau ce?
Bateristul amorţise privind la aceeaşi muscă...

O jumătate de oră mai târziu, ochelaristul trânti câteva acorduri aiurea, scăpă brusc basul din mâini şi îşi luă tălpăşiţa fără să spună o vorbă. "Probabil s-a dus să se închidă iarăşi în debara". Pletosul îşi dorea în secret ca ochelaristul să nu se mai întoarcă niciodată.
- Du-te după el, spuse în silă fata, aruncându-şi iar pletele peste umăr.
Nu primi nici un răspuns. Musca de la geam încă se mai zbătea să iasă...
Grăsuţului îi era foame. Cântaseră deja "Marş cu muşte", "Şapte-un'şpe" şi "Bere după bere după bere". Repertoriul lor nu prea mai conţinea mare lucru.
- Pentru astăzi am terminat, anunţă sec pletosul.
Bateristul sări de la locul lui, stârnind câţiva norişori de praf. Grăsuţul îşi desprinse chitara de după umăr şi o aşeză cu grijă în husă, de parcă ar fi ţinut în braţe un pachet de moaşte. Fata încă se mai uita fix la uşa prin care ochelaristul dispăruse mai devreme.
"Ultimul trage apa", gândi cu obidă pletosul. "La dracu'... vreau o bere."

Jurnal offline [V]

Wed, 09 May 2007 10:01:30 GMT

MARŢI [ziua 28]

O cafea, o ţigară, câteva minute de abdomene şi genuflexiuni... şi tot n-am chef de nimic. După prima perioadă îmi iau liber de la cursul de japoneză (mai am puţin şi adorm cu capul pe bancă, şi în plus de asta inima mea face mai urât ca personalul pe Transfăgărăşan). Mă întorc la cămin, frec menta o jumătate de oră, iar apoi mă hotărăsc cu greu să mă urnesc până la centrul medical... Doctoriţa îmi face o electrocardiogramă, îmi spune ceva în păsărească (...engleză?), îmi pune în braţe o cutie cu pastile şi îmi dă drumul... Mulţumesc frumos >_>

MIERCURI [ziua 29]

Japoneză, pauză, economie, stop. E Golden Week; până lunea viitoare avem liber la distracţie... Şi totuşi, în plin avânt mă loveşte un puişor de depresie care până seara se transformă într-o hidră cu o sută de capete. Norocul meu e că am un umăr pe care să plâng în linişte şi pace. Cu mult după miezul nopţii, hidra îşi ia tălpăşiţa... iar mie îmi iau câteva ore bune până când reuşesc să pun geană pe geană.

JOI [ziua 30]

În fine, a venit şi ziua pe care trei sferturi din cămin (minus vietnamezii) au aşteptat-o cu sufletul la gură ultimele două săptămâni: CUMPĂRĂTURI! Dimineaţa şi pe răcoare, eu, Morgan şi... uh... am-uitat-cum-îi-zice (nu daţi cu roşii, tipa e din Singapore şi are un nume crunt) pornim spre Umeda, iar din Umeda ajungem la noul mall din Namba, unde... dăm o tură, ne convingem că nu-i de noi şi plecăm cu coada între picioare să găsim un magazin ceva mai ieftin. Până seara, portofelul meu e mai uşor cu doi mani (20.000 de yeni, pentru necunoscători), dar pot să zic în sfârşit că am o garderobă mai de Doamne-ajută. În plus de asta, mi-am găsit pantofi. Între noi fie vorba, cred că am cumpărat singura pereche mărime 40 (dintre cele cu preţ acceptabil, bineînţeles) din toată Namba... plus două tricouri, o bluză, o pereche de cercei, o insignă, o plasă întreagă de CD-uri şi manga-uri la mâna a doua (inclusiv Disc-O ZONE :)), boxe şi o mie de alte fleacuri fără importanţă... iar viaţa e... aproape... frumoasă.

VINERI [ziua 31]

Astăzi se împlineşte o lună de când am venit în Oosaka... şi de multe ori am sentimentul că am nimerit din lac în puţ. Nu zic, cursurile sunt mai uşoare ca ABC-ul în chirilică; pe de altă parte însă, cred că sunt omul care s-a băgat în cele mai multe complicaţii (sentimentale şi nu numai) din tot căminul... deşi mă îndoiesc că mi-ar prinde mai bine să urlu de zece ori pe zi la colegii de etaj să facă linişte că învăţ (aşa cum face Martin) sau să scot nasul din cameră numai la cursuri şi la masă (ca Jin, de exemplu). Măcar am o viaţă... interesantă.

Trecând peste analize şi meditaţii retrospective, astăzi iarăşi nu se întâmplă nimic... cu excepţia faptului că eu şi Tomoya pornim spre Seven-Eleven* literalmente în miez de noapte şi ne rătăcim imediat pe străduţele care se îmbârligă în jurul universităţii. Nu că am avea altceva mai bun de făcut :)

* ...un fel de Carrefour mai mic şi deschis non-stop

SÂMBĂTĂ [ziua 32]

...În lipsă de altceva, mă urnesc din pat cu mult după prânz, peticesc o porţie de cartofi prăjiţi cu şuncă, iar apoi mă apuc să învăţ la economie. E linişte şi pace. Prea multă linişte şi pace.

DUMINICĂ [ziua 33]

Tipic românesc: nu că zic, dar vreau să spun – Golden Week a fost a-iu-rea. Aş fi preferat să adorm la cursul de economie decât să lâncezesc aproape o săptămână de dimineaţa până seara. Doamne-ajută (??!) că de mâine ne întoarcem la treabă.

...Seara, eu şi Erin ieşim în oraş împreună cu Tomoya şi gaşca, iar băieţii ne duc la un restaurant (ieftin) şi ne fac cinste cu o cină care ar putea să sature o jumătate de regiment. Apoi ne refugiem în parcarea unui Seven-Eleven şi pierdem vremea până aproape de miezul nopţii...

LUNI [ziua 34]

...Săptămâna asta o încep cu stângul: test la japoneză. Văd foaia triplu, dar reuşesc să mă descurc onorabil (la ce subiecte sunt, mă îndoiesc că i-ar pune probleme chiar şi unui japonez de clasa întâi primară). Timpul trece la pas de melc, iar când ni se dă în sfârşit libertate, nu am decât un singur gând: să dorm... Totuşi, mă îmbărbătez şi reuşesc să mă autoconving să stau trează până seara, altfel iarăşi o să mă uit pe pereţi la noapte.

Seara, Tomoya trece pe la noi în drum spre serviciu (omul ăsta are o energie de speriat, face trei part-time job-uri şi mai şi studiază chineza pe deasupra). Ceva mai târziu mă întâlnesc şi cu Takuya; facem o plimbare scurtă prin campus (timp în care am grijă să mă plâng cu lux de amănunte de aiurelile din ultima săptămână), apoi mă duc la nani. Mâine dimineaţă avem curs cu cea mai plictisitoare profă din Gaidai.

Proful nostru cel de toate zilele...

Mon, 07 May 2007 07:39:35 GMT

Încă din prima săptămână, eu, Antonia şi trei sferturi din cămin am ajuns la aceeaşi concluzie: cei mai mulţi dintre profii de-aici nu sunt cu toţi boii acasă. Nu ştiu dacă o atare situaţie e normală sau nu pentru Japonia, dar un lucru e sigur: cu o armată de profi care mai de care mai exotici care se străduiesc să ne bage ceva în cap, cursurile sunt oricum, numai plictisitoare nu.

Luaţi într-o ordine aleatoare, la Gaidai avem parte de: un prof de japoneză care predă la două universităţi şi e antrenor de fotbal în timpul liber (...care timp liber?), un prof de geografie şi cultură care ne face avanpremieră la speciile de gândaci şi chestii-cu-multe-picioare cu care o să avem de-a face la vară, un prof de mate cu identitate incertă (tipă...? tip...? greu de spus la prima vedere), o profă care predă exclusiv prin metoda CCTDP... şi multe alte specimene mai mult sau mai puţin neobişnuite.

Una peste alta, concluzia e clară: profii de aici la cel puţin câţiva ani lumină de imaginea de bau-bau chel, burtos şi cu catalogul în mână cu care m-am obişnuit în România... şi îmi place aşa :)

La cursuri...

Mon, 07 May 2007 07:33:58 GMT

A trecut aproape o lună de când am început cursurile la Gaidai şi, până acum, singura mea nemulţumire e că materia de cursuri e de multe ori atât de uşoară încât mă duce cu gândul la clasele primare de acasă. Sunt zile în care învăţăm japoneză după metoda CCT (DP)*. Sunt zile în care ni se explică acelaşi lucru trei ore la rând, iar la sfârşit trecem încă o dată prin toată poliloghia înainte ca proful să plece cu conştiinţa împăcată că şi-a făcut datoria aşa cum trebuie. În fine, sunt zile în care poţi adormi liniştit cu capul pe pupitru în timp ce proful îşi vede liniştit de dizertaţie, iar dacă îi eşti simpatic primeşti şi un “Noapte bună!” şi un zâmbet lipit cu scoci. Iar situaţiile de genul celei de mai jos nu mai sunt de mult o noutate...

...Cursul de economie e mai plictisitor decât politica din Cuba. O privire la stânga, una la dreapta, ochii la ceas: încă două minute. Proful vorbeşte la viteză dublă. Cel puţin jumătate din grupă e cu mintea în Honolulu. Ăia care pricep ceva cât de cât se uită câş şi încearcă să aşeze totul în context, dar nimeni nu pare să aibă prea mult succes...

Una peste alta, la Gaidai nu e nevoie să transpiri prea mult; profii transpiră pentru tine – cel puţin deocamdată. Am vaga presimţire că în sesiunea de vară o să se lase cu rugăciuni, jurăminte şi tentative de suicid în masă; dar până atunci mai e ceva.

* Corul copiilor tâmpiţi – dirijează proful

Jurnal offline [IV]

Tue, 01 May 2007 09:38:00 GMT

MARŢI [ziua 21]

Azi e una din zilele alea în care nu se întâmplă nimic: cursuri, pauză de prânz, cursuri, net, mâncare, teme şi nani... Atât.

MIERCURI [ziua 22]

Nu am chef azi, nu am chef azi, n-am chef de nimic... Melodia cu care îmi încep ziua spune tot. Să le ia goanga de cursuri; îi trimit un mail dirigintelui, înghit o aspirină [am o migrenă mai mare ca mama Rusie] şi dorm până după-amiaza. Iar viaţa e frumoasă.

JOI [ziua 23]

Zi esenţialmente neinteresantă. Singurul moment notabil e demostraţia clubului de dans la care merg împreună cu tutoriţa mea, Eri (fiecare student străin are câte un tutor sau o tutoriţă dintre studenţii de la Gaidai). Cursurile sunt la fel de plictisitoare ca de obicei, iar seara nu se întâmplă mai nimic. Încă puţin...

VINERI [ziua 24]

Cursul de japoneză de dimineaţă e mai lung ca o zi de post, iar proful se hotărăşte cu greu să îşi ia tălpăşiţa abia la un sfert de oră după cele trei ore regulamentare. Azi e ultima zi în care se primesc plăţi pentru asigurarea de sănătate, aşa că după-amiază n-am de ales, îmi iau liber de la istorie şi alerg până la banca din Saito Nishi. Apoi, cu câr, cu mâr, ajung până în Umeda şi mă întâlnesc cu amicul meu din Tokyo, care – spre surprinderea mea – pare mult mai interesat să mă cicălească decât să ne distrăm împreună. Ceva mai târziu ne întâlnim cu încă un individ, iar apoi urmează o sesiune de cicăleală la dublu. Strâng din dinţi şi suport; am avut parte de cicăleală şi mai şi, şi n-am murit din atâta lucru. Totuşi, când ajung înapoi la cămin, parcă prind aripi.

Ca în fiecare vineri, la cămin se bea, se dansează, se fac şi se desfac prietenii şi combinaţii şi toată lumea se distrează. Petrecerea ţine până dimineaţă, iar la sfârşit, Tomoya şi gaşca** abia se hotărăsc să se dezlipească de noi.

* Azi a venit bursa! Nu se mai moare de foame! XD

** ...a se citi: gaşca de japonezi care s-a lipit de dormitorul nostru mai ceva ca scoicile de stânci XD

SÂMBĂTĂ [ziua 25]

După câteva ore de somn mă simt ceva mai bine, dar cu toate astea nu am chef de mare lucru. După prânz plec din nou spre Umeda, mă întâlnesc încă o dată cu amicul din Tokyo şi îmi iau o nouă porţie de cicăleală din categoria “nu-eşti-un-student-serios-şi-o-să-dai-chix”. Nu ştiu de unde până unde i-a venit ideea să facă pe mama şi tata (abia am scăpat de asta >_>), dar de data asta nu mai sunt în dispoziţia să înghit orice, aşa că discuţia se termină cu un “Haide s-o lăsăm pe mai târziu”. Apoi mergem la un restaurant coreean, ne întâlnim cu câţiva amici de-ai lui şi ne distrăm (relativ) până aproape de miezul nopţii. Reuşesc să prind ultimul tren spre casă şi mă întorc la internat... doar ca să descoper că gaşca s-a strâns din nou şi petrecerea e în toi. E a doua zi din Golden Week*** şi toată lumea profită de asta.

Din senin, Tomoya propune să dăm o raită până în Kyoto. Bineînţeles, el conduce****. În Kyoto e frig ca în mama Rusie, iar nimeni din grupul de non-japonezi (eu, Morgan, Neno şi Shao Yin) nu e pregătit pentru asta. Băieţii ne împrumută mie şi lui Shao Yin câte o jachetă (...lovit! :)), dar tot dârdâim până ne înghesuim la loc în maşină... cu un tip din Kyoto în plus :) La drumul de întoarcere ţinem un karaoke ad-hoc în maşină (geamurile rezistă), iar la cinci şi ceva dimineaţa luăm micul-dejun la un McDonald’s lângă universitate. Imediat ce ajung acasă adorm ca un bolovan...

*** Golden Week e un fel de vacanţă în Japonia, deşi n-am reuşit să înţeleg exact de când şi până când ar trebui să ţină...

**** ...mult mai atent decât ar face-o un european în aceeaşin situaţie; nici n-are de ales, săracul, fiindcă între Osaka şi Kyoto se întinde un lanţ întreg de oraşe şi orăşele...

DUMINICĂ [ziua 26]

Nici n-apuc să închid bine ochii că Mitsuko, o prietenă din Oosaka, îmi dă telefon ca să îmi spună că a ajuns în Bampaku Kinen Koen (unul din cele mai mari parcuri de distracţie din Osaka) şi că mă aşteaptă. Reuşesc să o conving să aştepte puţintel mai mult şi prind două ore de somn, după care o iau la pas spre Bampaku Kinen. Când ajung în parc, oboseala îmi trece ca luată cu mâna. Încerc câteva maşinării împreună cu Mitsuko şi Tomo (între care roata mare – oraşul se vede mişto de tot!, casa groazei şi o-chestie-în-care-te-uzi-fleaşcă - *cough* mai ales dacă refuzi pelerina care ţi se oferă din partea casei). Nu încercăm nici una din distracţiile “extreme” deocamdată; le lăsăm pentru data viitoare.

Seara, ruşii ţin o petrecere în celălalt cămin. Ca întotdeauna, eu, Aegi, Tomoya şi gaşca ne lipim şi noi la spartul petrecerii şi reuşim să înveselim atmosfera un pic, iar Morgan se face criţă (ca de obicei). Se pare că Tomoya mă place (...cu ăsta se fac trei :)). Ca să vezi.

LUNI [ziua 27]

Golden Week, zi liberă. Dimineaţa plec la cumpărături; apoi rămân în sala de studii până când un indonezian îmi atrage politicos atenţia că stomacul meu face prea urât ca să se poată concentra şi mă întreabă dacă vreau un senviş producţie proprie (...nu, mulţumesc >_>). Plec încă o dată la cumpărături, peticesc câteva sendvişuri şi viaţa e din nou frumoasă. Apoi trag un pui de somn (am mare nevoie) şi mă refugiez din nou în sala de studii. Asta e o ocazie excelentă ca să îl bâzâi pe Kim :)

După miezul nopţii, Tomoya şi gaşca ne fac o vizită scurtă (oamenii ăştia au o energie de speriat!), iar apoi toată lumea merge la nani. Mâine avem cursuri :(

Jurnal offline [III]

Tue, 24 Apr 2007 08:36:51 GMT

MARŢI (ziua 15)
Chiar dacă şi astăzi avem cursuri, noaptea trecută am reuşit să pun geană pe geană abia pe la două şi ceva, după o jumătate de “Mononoke Hime”* şi o porţie serioasă de “numa numa song”. Prin urmare, dimineaţă mă urnesc mai greu decât o Dacie lăsată în ger o săptămână întreagă Cursul de japoneză e mai plictisitor decât schimbările politice din Cuba, iar când scăpăm, în sfârşit, ne încurcăm în aglomeraţia din Rainbow Cafe şi savurăm claie peste grămadă o tentativă de prânz.

După-amiază se schimbă foaia: facem cunoştinţă cu profesorul de geogra’ (pentru nostalgici) şi studii culturale (care e puţin sărit de pe fix – deşi, dacă stau bine să mă gândesc, cam fiecare prof are cel puţin un fluturaş lipsă pe orbită). Scăpăm destul de repede, iar apoi, după un maraton până la Garden Mall şi înapoi la cerinţa expresă a Asociaţiei Internaţionale a Fumătorilor (se înţelege pentru ce), mă întorc la ţanc pentru ora de consiliere. A meritat să ajung la timp. Profesorul nostru coordonator pur şi simplu rulz’.

Ziua se termină cu o tentativă de test de limba engleză de care scap într-un sfert de oră. Apoi mă duc direct la calculatoare. Mi-e o foame...

* “Mononoke Hime” e un film şi nu un nume de cocktail... din păcate :(

MIERCURI (ziua 15)
Azi e zi de schimbat lenjeria, aşa că mă urnesc de dimineaţă, îmi fac cearceafurile pachet şi le îngrămădesc în dulăpiorul de jos. Urmează apoi un duş scoţian, o jumătate de grepfruit şi trei ore de limba japoneză la capătul cărora am un singur ţel suprem: să dorm...

După-amiaza ne alegem cu un test de plasament la politică şi economie din care aproape toată lumea iese cu prestigiul şifonat. Rămân ultima în sala de examen, iar profii supraveghetori încep să chicotească şi să îşi dea coate. Goanga se poate concentra în aşa o atmosferă. De voie, de nevoie, predau foaia şi ies şi eu. Nici eu nu ştiam că ştiu aşa de multe despre politica şi economia japoneză...

JOI (ziua 16)
Dimineaţa trece mai greu decât un drum cu personalul de la Bucureşti la Iaşi. După ce scăpăm de cele trei ore regulamentare de limba japoneză, eu, Kim, Bruno şi un grup măricel o luăm în pas de voie spre la magazinul de telefoane din Garden Mall. Spre dezamăgirea generală, nimeni din noi nu are douăzeci de ani împliniţi, aşa că – cel puţin teoretic – nimeni nu îşi poate cumpăra telefon fără aprobarea unui părinte cel puţin. Iar cum părinţii noştri se întâmplă să fie în cealaltă parte a lumii... restul găştii se resemnează, iar eu şi Bruno ne aventurăm până în Kita-Senri şi ne întoarcem fiecare cu câte un telefon nou-nouţ. Telefonul meu se întâmplă să nu suporte alte limbi în afară de japoneză şi chineză. Cu câr, cu mâr, reuşesc să aflu cum se fac poze, cum se memorează un număr şi cum se trimite un mail. Apoi mă resemnez şi îl bâzâi pe Kim până după miezul nopţii. Bietul om.

VINERI (ziua 17)
De dimineaţă mă trezesc fără chef, iar după trei ore de dormitat la cursul de japoneză nu mai am nici un chef de viaţă. Testul de plasament de la istorie e mai uşor decât 2+2, iar împărţitul pe clase e... un fel de loterie, în urma căreia eu nimeresc în clasa unuia din cei mai ţicniţi profi din universitate (în sensul bun al cuvântului, bineînţeles)... iar Antonia se alege cu un tip care pare plictisit de toţi şi toate. Asta e; ghinion.

Seara, aproape toată clasa de avansaţi merge la un local de karaoke. Mă lipesc şi eu de grup, dar nu am nici un chef de umblat aiurea (şi n-am idee ce vor să zică majoritatea versurilor pe care le cântă toată lumea), aşa că mă retrag devreme. Sper surprinderea mea, în internat e chef la parter, aşa că bâzâi ici şi colo câteva ore, iar apoi mă duc să dorm. Un puişor de depresie nu îmi dă pace...

SAMBATA (ziua 18)
Zi esenţialmente neinteresantă. Seara e iarăşi chef, dar în afară de câteva beri amărâte şi câţiva japonezi care încearcă să impresioneze gaijin-iţele cu un fel de breakdance dezarticulat nu se întâmplă nimic. Depresie...

DUMINICA (ziua 19)
Dimineaţă n-am chef de mare lucru, aşa că mă urnesc cu greu din pat undeva după ora 3 după-amiaza. Lumea din cămin se plictiseşte crunt; câţiva neinspiraţi încearcă să înveţe, dar nimeni n-are spor, aşa că spre seară toată lumea lasă baltă orice şi se întoarce la nani.

LUNI (ziua 20)
Cursul de japoneză e la fel de plictisitor ca întotdeauna, iar restul zilei mi-l împart între gătit (spre surprinderea mea, reuşesc să nu dau foc bucătăriei), vânătoare de coreeni (e o poveste luuuungă...), curăţenie, spălat rufe şi PSP. Spre miezul nopţii, Asociaţia Internaţională a Fumătorilor are o întâlnire extraordinară pe acoperiş. Oraşul se vede mişto...

OOPS!

Mon, 16 Apr 2007 06:44:58 GMT

(Din ciclul: “Aşa ceva mi se poate întâmpla doar mie, şi urăsc chestia asta >_>”)

Care sunt şansele de a-ţi găsi un admirator fanatic încă din prima săptămână petrecută într-un loc cu totul şi cu totul nou, alături de camarazi pe care nu i-ai mai întâlnit niciodată? Personal, aş zice că probabilitatea unei astfel de întâmplări e 0,01% în cel mai bun caz... iar cu “norocul” meu fantastic, am dat peste un tip care se încadrează fix în acel improbabil 0,01%. Unul din băieţii din Bulgaria n-are altceva mai bun de făcut decât să mă ceară în căsătorie ori de câte ori mă vede: dimineaţa, seara, la cursuri, în camera de relaxare, pe aleile din campus – cu mici variaţii, replica e întotdeauna aceeaşi: “Te măriţi cu mine?” “Ştii şi tu că ne potrivim la fix, hai, te rog, te măriţi cu mine?” “Ştiu că nu sunt nici japonez şi nici coreean... nici măcar chinez... dar totuşi, te măriţi cu mine?” ...şi aşa mai departe.
...Asta e, la următoarea întâlnire trebuie să-mi conving prietenul să-mi cumpere un inel de logodnă, ceva... Am şi eu un noroc...

***

Camera 1526. Internatul 1, etajul 5, numărul 26. E logic şi extrem de simplu, nu? Ei bine, când eşti cu capul în nori şi abia aştepţi să ajungi în cameră şi să faci nani, nimic nu poate fi nici logic, nici simplu. Pe scurt, în loc să cobor din lift la etajul 5, am coborât la 4. După câteva minute de încercări frustrate de a deschide uşa de la 1426 (!!), m-am trezit că cineva deschide frumos din partea cealaltă şi am dat nas în nas cu un japonez (?) la fel de surprins ca mine... Au urmat câteva secunde de stupefacţie totală, iar apoi m-am retras strategic cu spatele şi scuzându-mă la fiecare pas. La dracu’ cu uşile astea.

***

În ultima vreme, dispoziţia mea se schimbă mai repede ca vremea în campus (fiind literalmente în vârf de munte, vremea de aici se schimbă de trei-patru ori pe zi: soare, vânt de te ia pe sus, nori, ploaie, iar soare, iar vânt etc.) Într-una din seri, stând de una singură în cameră şi gândindu-mă la nemurirea cărăbuşilor şi alte chestii deprimante, m-am trezit că bate cineva la uşă. N-aveam chef să răspund... până când am auzit vocea lui Aegi, care îmi spunea suav: “Hei, sunt nişte japonezi drăguţi jos...” Undecândcinecumceeeee?! În zece secunde am fost jos, iar apoi a urmat o cursă ca în filmele cu mafioţi până când i-am descoperit, în fine, pe tipii în cauză (dintre care doar unul era japonez) fumând liniştiţi pe terasă... Şi eu, şi Aegi arătam ca după maraton, aşa că a urmat un şir de scuze şi explicaţii semi-penibile în engleză, japoneză şi rusă, iar la final japonezul s-a uitat la noi puţin cruciş şi ne-a spus pe şleau că n-a mai văzut gaijini ciudaţi ca cei de anul ăsta...

***

După o zi întreagă de făcut cumpărături în Yodobashi, am coborât din monorail la staţia Saito-Nishi (staţia cea mai apropiată de universitate, deşi până acasă e de urcat o bucată bună de deal). Înainte să ne întoarcem, eu şi Antonia am trecut pe la depaato*-ul de la Garden Mall să luăm ceva de mâncare. Se ştie deja că japonezii mulţumesc şi se scuză de cel puţin zece ori pe minut, aşa că am pus frumos coşul pe tejghea, am mulţumit, am plătit, am mulţumit iar, iar la final am trântit un “Arigatou onegai shimasu” (“Mulţumesc, vă rog frumos”) de toată frumuseţea... iar apoi m-am scuzat tot drumul până la ieşirea din magazin. La dracu’ şi cu oboseala asta >_>

* depaato – magazin general (şi ieftin :))

Jurnal offline [II]

Mon, 16 Apr 2007 06:27:36 GMT

MARŢI (ZIUA 8)
Marţi avem parte de prima provocare la Oosaka Gaidai: testul de plasament. Examenul e programat să înceapă la 9.10, iar eu mă zburlesc cu greu undeva în jur de 9 fără câteva minute. Apuc să îmbrac un tricou şi o pereche de blugi la întâmplare, iar apoi pornesc în marş forţat spre CJLC (Centre of Language and Cultural Studies) – care, din fericire, e doar la câteva minute de mers de internat...
Examenul merge aşa şi aşa. După testul de gramatică încep să mă bântuie gânduri sumbre. Testul de kanji e lovitura de graţie: ies din sala de examen după un sfert de oră, mă asigur că nu e nimeni în jur şi mă lovesc prompt cu capul de un perete. Urmează pauza de prânz, iar apoi ultima probă: eseu. În zece minute peticesc câte ceva, iar apoi mă întorc în cameră să fumez şi să meditez în linişte. La dracu’. Ştiam eu că trebuie să învăţ mai mult.

MIERCURI (ZIUA 9)
Dimineaţa devreme avem interviul de plasament. După examenul de ieri, interviul nu mă mai sperie; reuşesc să mă descurc onorabil (şi să intru în vorbă cu băieţii din Korea, ceea ce e o realizare în sine XD), iar apoi eu şi Antonia pornim spre Yodobashi Camera, unul din cele mai mari mall-uri din Umeda. Am 50.000 de yeni de cheltuit şi viaţa e frumoasă :)
După ce ne rătăcim de câteva ori, reuşim să ajungem în Yodobashi Camera. De aici începe nebunia: haine, înjurături lângă standul de la Yamaha (40.000 de yeni pentru o chitară?! Mai scutiţi-mă!), jocuri, un PSP (varianta clasică), şi – highlight absolut – o jumătate de oră de “Vreau asta! Şi asta! Oh, oooh, şi asta! Şi neapărat şi asta!” în Jump Shop, primul magazin anime în care intru de când am ajuns aici. Ah... viaţa e frumoasă.

JOI (ZIUA 10)
Astăzi avem programat examenul medical, şi numai de asta nu am chef. Grupul nostru ajunge la spitalul Garcia după prânz; fiecare are o fişă medicală şi un păhărel pentru testul de urină, iar câţiva japonezi râd pe furiş când ne văd stând la coadă în faţa toaletei. Rezultatele analizelor sunt OK; după mini-şuetă cu şoferul nostru la o ţigară, ne întoarcem cu toţii la Gaidai. Urmează câteva ore de calm relativ şi, în fine, o reuniune între colegi care ţine de undeva de la 10 până în la 4 şi jumătate dimineaţa. Gaijin KANPAI!!

VINERI (ZIUA 11)
Dimineaţa începe cu o nouă orientare. De data asta, primim o parte din manuale, orarul şi o grămadă de informaţii pe care le ştiam deja. După pauza de prânz avem o altă orientare, de data asta pentru bibliotecă, după care suntem lăsaţi, în sfârşit, liberi. Cu toate astea, nimeni nu are chef de mare lucru. Şirul de bla-bla-bla-uri de peste zi ne-a plictisit de moarte. Seara, un grup de-ai noştri aruncă o ocheadă la petrecerea bobocilor japonezi de peste drum. Ne facem câţiva prieteni, iar Mikki se alege cu un şuvoi de complimente, între care “Sei ga takai! (Cât de înalt eşti!)” şi “Marude Brad Pitt mitaiyo! (Uau, arăţi exact ca Brad Pitt – ceea ce, apropo, e totalmente neadevărat :))”.

SÂMBĂTĂ (ZIUA 12)
Astăzi se suspendă aproape orice activitate; toată lumea îşi păstrează forţele pentru petrecerea de bun-venit care începe seara. Aşteptarea se merită cu vârf şi îndesat: petrecerea are un succes deplin (bulgarii se îmbată înainte de miezul nopţii, vietnamezii joacă tenis de masă până dimineaţa, Gustavo se îmbată criţă şi are norocul şi onoarea de a conduce două japoneze acasă, Kim are ocazia să îmi amintească (iar...) că fumatul şi băutura nu sunt un lucru de laudă (...chiar?! >_>), Kiril flirtează cu o japoneză care pare desprinsă dintr-o revistă şi majoritatea oamenilor se fac cui după miezul nopţii). Cât despre mine – ei bine, n-o să vă pun să-mi uraţi “Casă de piatră!” încă, dar, în orice caz... iubirea e frumoasă, nu-i aşa? :)

DUMINICĂ (ZIUA 13)
E aproape 7 dimineaţa când adorm, în sfârşit, iar viaţa e... frumoasă :) Câteva ore mai târziu, Antonia mă trezeşte şi mă întreabă dacă vreau să merg până la Nara cu grupul mare de senpai români. Văd dublu de somn, aşa că refuz cât pot de frumos şi mă culc la loc. La nouă şi ceva, femeia de servici începe să foşnească prin faţa camerei. Mormăi o înjurătură, îmi trag plapuma peste cap şi mă culc iarăşi. La unsprezece mă trezeşte un cutremur. Nu-i mare lucru, dar e suficient încât să îmi sară somnul.
Jos, lumea se resimte mai mult sau mai puţin după nebunia de ieri. Eu şi Erin mergem cu chiu, cu vai până la Garden Mall să cumpărăm mâncare şi ţigări, iar apoi ne delectăm cu mâncarea pe care au pregătit-o brazilienii şi stăm la taclale până după-amiaza. Apoi, băieţii încep o partidă de “fotbal kung-fu” (scuze, băieţi, dar ăla numai fotbal n-a fost :)): de o parte, vietnamezii, iar de cealaltă parte, restul lumii (bulgari, spanioli, indieni, ucrainieni, etc., etc.). După o or de transpirat şi figuri, “ai noştri” câştigă cu 3-1.
Seara, eu şi Takuya (nu e nevoie de prea multă filosofie ca să vă daţi seama despre cine e vorba :)) ieşim la plimbare în campus; apoi, Asociaţia Internaţională a Fumătorilor are o reuniune scurtă şi, în fine, toată lumea merge la culcare. De mâine începem cursurile.
Era şi timpul.

MARŢI (ZIUA 14)
Prima zi de cursuri începe... aiurea. Vreau, nu vreau, la 8 fără câteva minute fac ochi şi mă târăsc până jos să fac rost de prima doză de cofeină pe ziua de azi. Mănânc ceva în fugă, iar apoi pornesc spre clădirea CJLC... Astăzi avem primul curs de SP (Japanese Language – Sentence Pattern). Proful, Abe-sensei, e surprinzător de simpatic. După ce ne prezentăm fiecare urmează bomba: în lipsă de altceva mai bun, astăzi o să dăm un test din... Mă pocnesc prompt peste frunte fără să mai ascult şi restul frazei, iar proful se uită câş la mine. Iarăşi test?! De câte teste mai e nevoie până să se prindă şi japonezii că grupa noastră nu ştie mai nimic?
...Testul ţine o jumătate din prima perioadă şi aproape toată perioada a doua. Termin a doua (după una din fetele din Vietnam, care rezolvă totul fără probleme). Am câteva greşeli la gramatică, iar unele kanji-uri nu le-am nimerit nici de frică, dar una peste alta Abe-sensei e mulţumit. Săptămâna viitoare avem iarăşi test. Până atunci, am de gând să mă pun la punct cu tot ce se poate.
Restul zilei trece oarecum în ceaţă. Văd dublu de oboseală, capitolele din Naruto şi Bleach din Shonen Jump-ul de săptămâna asta sunt mai plictisitoare ca în alte dăţi, iar camarazii au plecat la cumpărături în Yodobashi. Cel puţin ei sunt încă “în bani”; în caz de urgenţă, ştiu pe cine o să bâzâi. Măcar atât.

Jurnal offline [I]

Thu, 12 Apr 2007 05:10:12 GMT

ZIUA I (marţi)

După mai bine de şaisprezece ore de zbor (plus alte câteva ore de pierdut timpul în aeroportul din Frankfurt), suntem rupţi de oboseală. La aeroport trecem printr-un şir aparent interminabil de formalităţi, după care primim în sfârşit undă verde pentru zona de aşteptare. Aici suntem culeşi de voluntarii JASSO şi aşteptăm iarăşi să se strângă tot grupul... aproape două ore în cap. N-am idee cum sunt ceilalţi, dar eu deja văd triplu de oboseală. Vreau să fac un duş, să mă fac covrig în pat şi să dorm o zi întreagă.

Într-un final fericit, noi, norocoşii (?!) care vor studia la Oosaka Gaidai (şi care am rămas ultimii, arpopo) suntem încărcaţi în câteva microbuze. O oră şi jumătate mai târziu, ajungem, în sfârşit, în campus. Mă încearcă o tentaţie nebună să îmi prind pleoapele cu scoci ca să pot să rămân trează în continuare.

Campusul e OK; în halul de oboseală în care sunt, nu prea văd mare lucru. Totuşi, înainte să ne luăm camerele în primire, trebuie să completăm un set de hârtii şi formulare... primele dintr-un lung şir de chichiţe birocratice cu care urmează să dăm piept în săptămâna care vine. Ni se face un instrutaj succint, însă nu e timp de odihnă... nu trece mult şi ni se oferă un “shopping tour” al campusului şi al zonei din jur – tur care se termină înainte de vreme fiindcă din senin (chiar “din senin”) începe să plouă. Mai socializăm puţin, apoi fiecare se întoarce în camera luni. În sfârşit, a venit timpul pentru nani...

ZIUA II (miercuri)

Dimineaţa ni se face un nou instructaj. Majoritatea nu putem folosi laptopuri, încărcătoare etc., din simplul motiv că prizele de aici sunt total diferite de cele de acasă. Dar nu e timp pentru asta. Fără prea multă vorbă, ni se pune un nou teanc de hârţoage de completat în faţă. Apoi, eu, Antonia şi un grup destul de micuţ ne aventurăm în Rainbow Cafetteria pentru o masă caldă şi sănătoasă. N-am mâncat nimic consistent de mai bine de douăzeci şi patru de ore, aşa că mâncarea de aici mi se pare divină, iar peştele prăjit în ou are un gust fantastic. Japonezii din jur se uită pe furiş la noi şi râd pe sub mustaţă, minunându-se probabil cum de gai-jin-ii ăştia ştiu deja să folosească beţisoarele.

Spre seară, eu, Neven şi Chris ne aventurăm în oraş, sperând să ajungem la un magazin de electronice din Imamiya. Pentru asta trebuie să luăm un autobuz de la Matani Juutaku Yon (din faţa universităţii) până la Onohara, iar apoi să schimbăm autobuzul şi să mergem până în Imamiya... Slabe şanse. Ne rătăcim de câteva ori până să nimerim zona care trebuie (în mare parte datorită indicaţiilor încurcate pe care reuşim să le culegem pe drum), iar când dăm, în fine, de magazin, altă surpriză... adaptoare pentru laptopuri şi alte asemenea – ioc. Să fie cu noroc.

(Highlight absolut: librăria din Onohara – o hardughie cât două Carrefour Orhideea puse una lângă alta, din care mai mult de jumătate e ocupată de manga-uri şi DVD-uri cu anime. Reflecţie de moment: oare aşa arată Paradisul...?)

În drum spre casă ne oprim să mâncăm sushi la un restaurant. Până să ne prindem cum merge treaba, ne facem de râs de mai multe ori. Odată cu nota de plată vine şocul. O porţie de sushi e 130 de yeni. O bere... 490 de yeni. La dracu’, iarăşi am luat ţeapă.

ZIUA III (joi)

După prânz, un grup de vreo 15 japonezi se aventurează spre internatul nostru. Majoritatea vorbesc o engleză undeva între “ce-i aia?” şi “vai-de-capul-meu”, dar ne înţelegem... cât de cât. În final, japonezii ne promit că or să revină, dar e puţin probabil. Cred că i-am speriat deja.

Spre după-amiază, eu, Antonia, Neven şi Gustavo (care are deja Nihongo Nouryoku Shiken 1kyu luat şi se poate descurca fără probleme cu japoneza – bravo lui!) ne aventurăm până în Namba... care e la o oră şi jumătate de mers cu monorail-ul şi apoi cu metroul. Când ajungem acolo, îmi pică faţa... şi nu o mai culeg până în dimineaţa următoare, când încep să mă întreb dacă ceea ce am văzut a fost “pe bune”. Şi asta pentru că nimic din ce am văzut la televizor / în filme / în anime nu se poate compara cu senzaţia pe care o ai atunci când eşti înconjurat de clădiri cu treizeci-patruzeci de etaje şi trebuie să te ţii tare pe picioare ca să nu fii măturat de furnicarul de japonezi care mişună în toate direcţiile...

ZIUA IV (vineri)

O zi esenţialmente obişnuită: bâzâit în jur, cumpărături de zi cu zi, suc de la automat, iar seara, South Park şi chef cu bere la #1526.

ZIUA V (sâmbătă)

Dimineaţa devreme, noi, “bobocii”, trebuie să mergem la primăria oraşului Minoh (e o poveste luuuungă...) ca să depunem actele pentru permisul de şedere (aşa-numitul Alien Registration Card... keh, cred şi eu că pentru ei arătăm cu toţii ca extratereştri veniţi din cealaltă parte a lumii). Se subînţelege că ne alegem iarăşi cu un munte de hârtii şi hârtiuţe, iar proverbiala eficienţă japoneză... nu e chiar atât de proverbială pe cât s-ar părea.

(Unul din cei doi coreeni din internatul nostru e chiar drăguţ. Păcat că nu poţi scoate mai mult de două cuvinte pe minut de la el. Cred că trebuie să mă străduiesc mai mult.)

În drum spre casă trecem pe la McDonald’s şi pe la o sală de pachinko. Seara, din nou chef cu bere, sake şi mâncare tradiţională (?!) japoneză. La un moment dat, un grup destul de măricel urcă pe acoperiş. Nikki, unul din băieţii din Bulgaria, mă cere insistent în căsătorie. Şi suntem abia în ziua a cincea o.O

ZIUA VI (duminică)

Dorm până după prânz, iar când mă trezesc, internatul e pustiu. Românii au plecat în Nara, iar ceilalţi, la Oosaka-jou (-> castelul vechi din Oosaka). Atâta pagubă. Seara, eu, Aegi, Lina şi un tip din Rusia al cărui nume nu mi-l amintesc nici de frică ieşim la o plimbare. După ce ne aprovizionăm cu suficientă bere, ne aciuim într-un parc care are la intrare ditai semnul pe care scrie “Atenţie la maniaci!” peste o imagine sugestivă cu lupul şi Scufiţa Roşie (nu, nu glumesc). Aşteptăm o vreme, însă maniacul nu îşi face apariţia. Probabil şi-a luat o zi liberă. Sau l-am speriat noi.

ZIUA VII (luni)

Dimineaţa devreme avem parte de un al treilea instructaj, şi – bineînţeles – de hârţogăraia aferentă. Restul zilei e irelevant; în schimb, seara, băieţii se hotărăsc să facă clătite. Neven se descurcă binişor cu ingredientele pe care le are la dispoziţie, iar în final clătitele se dovedesc insuficiente pentru toată lumea. Ca o compensaţie, în final, fetele spală vasele. Cu toate astea, mergem la culcare destul de “devreme”. Mâine dimineaţă avem examen...

Poze... cat de curand... [sper]

Japonezii şi engleza

Tue, 10 Apr 2007 05:58:31 GMT

Oosaka Gaikokugo Daigaku. Institutul de Limbi Străine din Oosaka. Teoretic, japonezii care vor să înveţe engleza sau alte limbi străine vin aici. Practic însă, e puţin probabil ca în campus să existe zece japonezi care să vorbească limba engleză la un nivel acceptabil. Restul ştiu doar să zâmbească frumos, să încline capul şi să răspundă în doi peri, sperând că doar-doar o să le vorbeşti în japoneză sau o să te plictiseşti şi o să îi laşi în pace. Nu-i vorbă, ei ar vrea să te ajute – dar din păcate, majoritatea ştiu engleză la fel de bine cum un rus din străfundurile Siberiei ar şti swahili: absolut deloc.

În magazine, pe străzi şi în autobuze, povestea se repetă. Dacă întrebi un japonez în care parte e staţia, magazinul sau institutul X, o să te izbeşti de una din următoarele situaţii: a- japonezul nici nu vrea să stea de vorbă cu tine şi trece mai departe ca şi când n-ai fi (n-am reuşit să înţeleg de ce fac asta deocamdată – să fim oare noi, gai jin-ii, chiar atât de fioroşi încât bieţii oameni să nu vrea să aibă nimic de-a face cu noi?), b- primeşti drept răspuns un ‘Sumimasen, wakarimasen, demo...’ (‘Îmi pare rău, nu înţeleg, dar aţi putea să...’ - iar uneori te alegi cu o părere care te trimite într-o direcţie total aiurea), sau c- japonezul dă drumul unui şuvoi de explicaţii, iar la sfârşit te întreabă radiind de mulţumire că te-a putut ajuta dacă ai înţeles (iar dacă n-ai înţeles, nu poţi decât să te înlcini şi să mulţumeşti frumos, sperând ca următorul japonez pe care îl întrebi să îţi explice cum stau lucrurile în aşa fel încât să înţelegi, totuşi, despre ce e vorba).

Una peste alta, în Japonia, dacă nu cunoşti limba japoneză cât de cât, eşti mort. Imediat ce începem cursurile, am de gând să mă fac om serios şi să învăţ tot ce se poate. Altfel, o să rămân în cel mai bun caz un gai-jin bun de admirat şi pus în vitrină, şi nu vreau asta. Zău că nu.

Dincolo de nori...

Tue, 10 Apr 2007 05:56:15 GMT

</dan_bitman_ripoff> :))

Primul zbor cu avionul este o aventură inedită cu tendinţe masochiste. La îmbarcare, o stewardesă îţi zâmbeşte frumos şi îşi urează călătorie plăcută în câteva limbi, printre care engleză, germană şi, surprinzător, română. Avionul pare al naibii de înghesuit la prima vedere – ca un fel de autobuz cu aripi. Dar asta e o problemă esenţialmente neimportantă. Greul abia acum începe.

După ce fiecare pasager se aşează la locul lui urmează instructajul. Lumea îşi fixează centurile de siguranţă, novicii îşi încrucişează degetele şi tremură ca un bolnav de Parkinson în fază terminală (în mare parte doar de dragul tremuratului, fiindcă motive de panică nu prea există... încă)... Când avionul se pune în mişcare şi începe să manevreze în aeroport ai o tresărire, dar îţi trece repede. Încet, încet, te obişnuieşti cu ideea că eşti într-un tub de aluminiu cu două aripi şi patru motoare, care se mişcă... pe pământ, deocamdată. .

Când avionul ajunge la pista de decolare, brusc, se schimbă foaia: acceleraţia te împinge în scaun, simţi cum stomacul şi plămânii ţi se lipesc de şira spinării şi închizi ochii, rugându-te să se termine cât mai repede...

Urcarea durează ceva vreme. Priivnd pe hublou, vezi cum pământul se face din ce în ce mai mic... avionul intră în nori... se ridică deasupra lor... norii se fac şi ei din ce în ce mai mici... alt strat de nori... al treilea... şi, în fine, avionul ajunge dincol de nori, probabil în ‘lumea’ despre care Dan Bittman cânta cu atâta foc acum ani buni.

Totul pare OK – avionul zboară lin, zgomotul motoarelor e suportabile, panorama te lasă cu gura căscată (dentistul tău o să aibă ceva de lucru când te întorci acasă)... dar asta doar până când avionul dă pentru prima oară de turbulenţe şi începe să se scuture mai ceva ca personalul pe Transfăgărăşan. Cu astea îţi ia ceva mai multă vreme ăs te obişnuieşti, cu atât mai mult dacă s-a nimerit să stai lângă aripă şi o vezi cum tremură din toate încheieturile... dar las’ că trece. Se poate şi mai rău. Oricum, e al naibii de ciudat să vezi pământul printre nori, când de obicei te uiţi la nori de pe pământ şi te întrebi oare cum stau lucrurile acolo, sus...

Articolul de faţă a fost definitivat într-un Airbus A-300-600 (sau pe-acolo ^_^’), deasupra Siberiei, la 11.000 de metri altitudine, zburând cu aproximativ 950 de kilometri pe oră şi cu cele -60 de grade Celsius bătându-ne în hublou...

Eu... unde... cine?!

Mon, 02 Apr 2007 00:21:22 GMT

Jurnalul ăsta a fost liniştit cam multă vreme, iar movitul nu e chiar aşa de greu de găsit... Muncă, bagaje, scris, călătorit în stânga şi-n dreapta, luat “la revedere” de la toată lumea, lene, scene de telenovelă, iubire (?!?), mai multă lene, scrisori, iar bagaje, cumpărături de dimineaţă până după prânz, cafele fără gust băute din pahare din hârtie reciclată, umblat în draci, hârţoage, analize, mai multe bagaje, şi mai multă lene... lene... lene... hmm... asta trebuie să fie :)

Au mai rămas câteva zile (două şi jumătate, aproximativ) până când o să spun “Adio, deci, pe curând...” Otopeniului, Bucureştiului şi, una peste alta, României în care m-am dat cu capul de praguri peste praguri atâta amar de vreme*. Mai dă-l încolo de “vis european”; sper (şi cred) că mă îndrept spre o ţară care poate să-mi ofere mult mai multe... inclusiv McDonald’s-uri cu mâncăruri cancerigene pentru momentele de nostalgie :P

Un singur lucru o să mă bântuie în mod sigur pe drum şi în săptămânile viitoare: stupizenia maşinăriei birocratice de la Universitatea Bucureşti, în care stânga nu ştie ce face dreapta, dreapta habar n-are ce face stânga şi capul n-are nici cea mai vagă idee ce fac amândouă la un loc. Diploma mea de bacalaureat, cu tot cu nota aia pentru care am mâncat matematică pe pâine două luni în cap, o să ajungă cel mai probabil, pomană pentru şoareci în arhivele FJSC-ului, iar eu o să devin cel mai delăsător student din istoria facultăţii.

Atâta pagubă.

* Nu, nu e un eufemism... cel puţin, nu în totalitate [prietenii ştiu de ce... :)]