Oosaka Gaikokugo Daigaku. Institutul de Limbi Străine din Oosaka. Teoretic, japonezii care vor să înveţe engleza sau alte limbi străine vin aici. Practic însă, e puţin probabil ca în campus să existe zece japonezi care să vorbească limba engleză la un nivel acceptabil. Restul ştiu doar să zâmbească frumos, să încline capul şi să răspundă în doi peri, sperând că doar-doar o să le vorbeşti în japoneză sau o să te plictiseşti şi o să îi laşi în pace. Nu-i vorbă, ei ar vrea să te ajute – dar din păcate, majoritatea ştiu engleză la fel de bine cum un rus din străfundurile Siberiei ar şti swahili: absolut deloc.

În magazine, pe străzi şi în autobuze, povestea se repetă. Dacă întrebi un japonez în care parte e staţia, magazinul sau institutul X, o să te izbeşti de una din următoarele situaţii: a- japonezul nici nu vrea să stea de vorbă cu tine şi trece mai departe ca şi când n-ai fi (n-am reuşit să înţeleg de ce fac asta deocamdată – să fim oare noi, gai jin-ii, chiar atât de fioroşi încât bieţii oameni să nu vrea să aibă nimic de-a face cu noi?), b- primeşti drept răspuns un ‘Sumimasen, wakarimasen, demo...’ (‘Îmi pare rău, nu înţeleg, dar aţi putea să...’ - iar uneori te alegi cu o părere care te trimite într-o direcţie total aiurea), sau c- japonezul dă drumul unui şuvoi de explicaţii, iar la sfârşit te întreabă radiind de mulţumire că te-a putut ajuta dacă ai înţeles (iar dacă n-ai înţeles, nu poţi decât să te înlcini şi să mulţumeşti frumos, sperând ca următorul japonez pe care îl întrebi să îţi explice cum stau lucrurile în aşa fel încât să înţelegi, totuşi, despre ce e vorba).

Una peste alta, în Japonia, dacă nu cunoşti limba japoneză cât de cât, eşti mort. Imediat ce începem cursurile, am de gând să mă fac om serios şi să învăţ tot ce se poate. Altfel, o să rămân în cel mai bun caz un gai-jin bun de admirat şi pus în vitrină, şi nu vreau asta. Zău că nu.