A trecut aproape o lună de când am început cursurile la Gaidai şi, până acum, singura mea nemulţumire e că materia de cursuri e de multe ori atât de uşoară încât mă duce cu gândul la clasele primare de acasă. Sunt zile în care învăţăm japoneză după metoda CCT (DP)*. Sunt zile în care ni se explică acelaşi lucru trei ore la rând, iar la sfârşit trecem încă o dată prin toată poliloghia înainte ca proful să plece cu conştiinţa împăcată că şi-a făcut datoria aşa cum trebuie. În fine, sunt zile în care poţi adormi liniştit cu capul pe pupitru în timp ce proful îşi vede liniştit de dizertaţie, iar dacă îi eşti simpatic primeşti şi un “Noapte bună!” şi un zâmbet lipit cu scoci. Iar situaţiile de genul celei de mai jos nu mai sunt de mult o noutate...

...Cursul de economie e mai plictisitor decât politica din Cuba. O privire la stânga, una la dreapta, ochii la ceas: încă două minute. Proful vorbeşte la viteză dublă. Cel puţin jumătate din grupă e cu mintea în Honolulu. Ăia care pricep ceva cât de cât se uită câş şi încearcă să aşeze totul în context, dar nimeni nu pare să aibă prea mult succes...

Una peste alta, la Gaidai nu e nevoie să transpiri prea mult; profii transpiră pentru tine – cel puţin deocamdată. Am vaga presimţire că în sesiunea de vară o să se lase cu rugăciuni, jurăminte şi tentative de suicid în masă; dar până atunci mai e ceva.

* Corul copiilor tâmpiţi – dirijează proful

MARŢI (ziua 15)
Chiar dacă şi astăzi avem cursuri, noaptea trecută am reuşit să pun geană pe geană abia pe la două şi ceva, după o jumătate de “Mononoke Hime”* şi o porţie serioasă de “numa numa song”. Prin urmare, dimineaţă mă urnesc mai greu decât o Dacie lăsată în ger o săptămână întreagă Cursul de japoneză e mai plictisitor decât schimbările politice din Cuba, iar când scăpăm, în sfârşit, ne încurcăm în aglomeraţia din Rainbow Cafe şi savurăm claie peste grămadă o tentativă de prânz.

După-amiază se schimbă foaia: facem cunoştinţă cu profesorul de geogra’ (pentru nostalgici) şi studii culturale (care e puţin sărit de pe fix – deşi, dacă stau bine să mă gândesc, cam fiecare prof are cel puţin un fluturaş lipsă pe orbită). Scăpăm destul de repede, iar apoi, după un maraton până la Garden Mall şi înapoi la cerinţa expresă a Asociaţiei Internaţionale a Fumătorilor (se înţelege pentru ce), mă întorc la ţanc pentru ora de consiliere. A meritat să ajung la timp. Profesorul nostru coordonator pur şi simplu rulz’.

Ziua se termină cu o tentativă de test de limba engleză de care scap într-un sfert de oră. Apoi mă duc direct la calculatoare. Mi-e o foame...

* “Mononoke Hime” e un film şi nu un nume de cocktail... din păcate :(

MIERCURI (ziua 15)
Azi e zi de schimbat lenjeria, aşa că mă urnesc de dimineaţă, îmi fac cearceafurile pachet şi le îngrămădesc în dulăpiorul de jos. Urmează apoi un duş scoţian, o jumătate de grepfruit şi trei ore de limba japoneză la capătul cărora am un singur ţel suprem: să dorm...

După-amiaza ne alegem cu un test de plasament la politică şi economie din care aproape toată lumea iese cu prestigiul şifonat. Rămân ultima în sala de examen, iar profii supraveghetori încep să chicotească şi să îşi dea coate. Goanga se poate concentra în aşa o atmosferă. De voie, de nevoie, predau foaia şi ies şi eu. Nici eu nu ştiam că ştiu aşa de multe despre politica şi economia japoneză...

JOI (ziua 16)
Dimineaţa trece mai greu decât un drum cu personalul de la Bucureşti la Iaşi. După ce scăpăm de cele trei ore regulamentare de limba japoneză, eu, Kim, Bruno şi un grup măricel o luăm în pas de voie spre la magazinul de telefoane din Garden Mall. Spre dezamăgirea generală, nimeni din noi nu are douăzeci de ani împliniţi, aşa că – cel puţin teoretic – nimeni nu îşi poate cumpăra telefon fără aprobarea unui părinte cel puţin. Iar cum părinţii noştri se întâmplă să fie în cealaltă parte a lumii... restul găştii se resemnează, iar eu şi Bruno ne aventurăm până în Kita-Senri şi ne întoarcem fiecare cu câte un telefon nou-nouţ. Telefonul meu se întâmplă să nu suporte alte limbi în afară de japoneză şi chineză. Cu câr, cu mâr, reuşesc să aflu cum se fac poze, cum se memorează un număr şi cum se trimite un mail. Apoi mă resemnez şi îl bâzâi pe Kim până după miezul nopţii. Bietul om.

VINERI (ziua 17)
De dimineaţă mă trezesc fără chef, iar după trei ore de dormitat la cursul de japoneză nu mai am nici un chef de viaţă. Testul de plasament de la istorie e mai uşor decât 2+2, iar împărţitul pe clase e... un fel de loterie, în urma căreia eu nimeresc în clasa unuia din cei mai ţicniţi profi din universitate (în sensul bun al cuvântului, bineînţeles)... iar Antonia se alege cu un tip care pare plictisit de toţi şi toate. Asta e; ghinion.

Seara, aproape toată clasa de avansaţi merge la un local de karaoke. Mă lipesc şi eu de grup, dar nu am nici un chef de umblat aiurea (şi n-am idee ce vor să zică majoritatea versurilor pe care le cântă toată lumea), aşa că mă retrag devreme. Sper surprinderea mea, în internat e chef la parter, aşa că bâzâi ici şi colo câteva ore, iar apoi mă duc să dorm. Un puişor de depresie nu îmi dă pace...

SAMBATA (ziua 18)
Zi esenţialmente neinteresantă. Seara e iarăşi chef, dar în afară de câteva beri amărâte şi câţiva japonezi care încearcă să impresioneze gaijin-iţele cu un fel de breakdance dezarticulat nu se întâmplă nimic. Depresie...

DUMINICA (ziua 19)
Dimineaţă n-am chef de mare lucru, aşa că mă urnesc cu greu din pat undeva după ora 3 după-amiaza. Lumea din cămin se plictiseşte crunt; câţiva neinspiraţi încearcă să înveţe, dar nimeni n-are spor, aşa că spre seară toată lumea lasă baltă orice şi se întoarce la nani.

LUNI (ziua 20)
Cursul de japoneză e la fel de plictisitor ca întotdeauna, iar restul zilei mi-l împart între gătit (spre surprinderea mea, reuşesc să nu dau foc bucătăriei), vânătoare de coreeni (e o poveste luuuungă...), curăţenie, spălat rufe şi PSP. Spre miezul nopţii, Asociaţia Internaţională a Fumătorilor are o întâlnire extraordinară pe acoperiş. Oraşul se vede mişto...