Jurnalul ăsta a fost liniştit cam multă vreme, iar movitul nu e chiar aşa de greu de găsit... Muncă, bagaje, scris, călătorit în stânga şi-n dreapta, luat “la revedere” de la toată lumea, lene, scene de telenovelă, iubire (?!?), mai multă lene, scrisori, iar bagaje, cumpărături de dimineaţă până după prânz, cafele fără gust băute din pahare din hârtie reciclată, umblat în draci, hârţoage, analize, mai multe bagaje, şi mai multă lene... lene... lene... hmm... asta trebuie să fie :)

Au mai rămas câteva zile (două şi jumătate, aproximativ) până când o să spun “Adio, deci, pe curând...” Otopeniului, Bucureştiului şi, una peste alta, României în care m-am dat cu capul de praguri peste praguri atâta amar de vreme*. Mai dă-l încolo de “vis european”; sper (şi cred) că mă îndrept spre o ţară care poate să-mi ofere mult mai multe... inclusiv McDonald’s-uri cu mâncăruri cancerigene pentru momentele de nostalgie :P

Un singur lucru o să mă bântuie în mod sigur pe drum şi în săptămânile viitoare: stupizenia maşinăriei birocratice de la Universitatea Bucureşti, în care stânga nu ştie ce face dreapta, dreapta habar n-are ce face stânga şi capul n-are nici cea mai vagă idee ce fac amândouă la un loc. Diploma mea de bacalaureat, cu tot cu nota aia pentru care am mâncat matematică pe pâine două luni în cap, o să ajungă cel mai probabil, pomană pentru şoareci în arhivele FJSC-ului, iar eu o să devin cel mai delăsător student din istoria facultăţii.

Atâta pagubă.

* Nu, nu e un eufemism... cel puţin, nu în totalitate [prietenii ştiu de ce... :)]

6.45

Primul lucru de care îmi dau seama, înainte să mă trezesc de tot, a fost că aud colinde. Nu-mi aduc aminte să fi adormit (ţin minte că îmi propusesem doar să îmi odihnesc ochii câteva minute după ce caracterele de pe LCD începuseră să se tripleze). Casc de două ori şi mă uit la ceas. Am dormit ceva mai puţin de două ore. Bune şi alea. Înapoi la treabă.

...E criminal să scrii referate la şase dimineaţa, după o noapte aproape albă în care ai făcut documentare şi traduceri de ai ajuns să-ţi vină să fugi când auzi de Google şi Wikipedia. E şi mai criminal să fii conştient că de respectivele referate depinde locul tău de la buget, indiferent cât de aiurită ar fi facultatea la care eşti. Şi, în fine, e extrem de criminal să-ţi dai seama că pe lângă asta mai ai o comandă neterminată de referat al cărei deadline expiră în mai puţin de o jumătate de oră.

8.15

Majoritatea colegilor de grupă arată exact la fel ca mine: groaznic. Noaptea trecută nu s-a dormit prea mult. Pentru prima oară simt că există un fel legătură sentimentală între mine şi oamenii ăştia. E bine.

La un moment dat apare o profă care ne întreabă cine are o ţigară. Şi eu, şi Constantin sărim cu pachetele. Ia uite, dom'le. Se pare că Frăţia Internaţională a Fumătorilor funcţionează şi aici :)

Seminarista de ISMM e bine dispusă. Aşa de bine dispusă încât ne lasă pe mine şi pe Adriana să ne ducem în Jeg după cafele. Şi profa vrea una. Neagră cu puţin zahăr, dacă se poate. Cum să nu? Pe lângă asta, Irina şi Gabi vor cafea cu lapte. La lifturi ne întâlnim cu Ana. Încă o cafea neagră.

În Jeg se face stocul. Aşteptăm cam un sfert de oră, fumăm o ţigară şi mai stăm la o bârfă mică. În fine, luăm cafelele ("Ăstea iau pentru toată grupa", comentează un individ de la coadă) şi ne întoarcem la seminar. Plictiseală cruntă.

9.55

Şuetă la fumătoare. Ne compătimim reciproc. Cineva vine cu ideea să ne fofilăm de la ITC şi să mergem acasă la nani. O parte din grupă pleacă spre Jeg.

10.05

Prezentare de referat la ITC. În fine, mă remarc şi eu prin ceva: un referat original, fără copy/paste-uri, fără bibliografie... Seminarista e mulţumită. Şi eu aş fi, dacă n-aş vedea deja triplu de somn. Plec acasă.

11.55

"Doamne-ajută, în sfârşit pot să dorm", mă gândesc în timp ce îmi întind sacul de dormit pe covor (de dormit pe canapeaua din cameră nici nu poate fi vorba; mi-e mult prea lene să mut toată grămada de boarfe altundeva). Da' de unde. Când să mă întind şi să închid ochii pentru o odihnă binemeritată, sună telefonul. "Deja-vu", mormăi în gând. Mă întind după telefon şi mă uit la număr. Mama. Cum să nu...? Răspund cu fraza standard: "Vreau să dorm... Ce-i?"

...Aproximativ un minut şi treizeci de secunde mai târziu, somnul îmi trece ca luat cu mâna.

12.05

"Embassy of Japan, may I help you?"

Surprinzător, reuşesc să rămân calmă în timp ce tanti de la telefon îmi spune că am fost admisă la Universitatea de Limbi Străine din Osaka. După ce convorbirea se termină nu ştiu dacă să râd, să plâng, să mă urc pe pereţi sau naiba mai ştie ce.

...Un lucru e sigur. Viaţa e plină de surprize, nu-i aşa?

De azi-dimineaţă lucrez la newsletter-ul grupei II negru de la PAO (pentru cunoscători; pentru necunoscători, să spunem doar că fac o treabă al naibii de enervantă şi al naibii de plictisitoare, dar pentru o dublă cauză nobilă: spălat ruşinea de luni şi luat o notă de trecere).

Unii colegi nu au catadicsit să-şi facă treaba. Alţii şi-au făcut-o de mântuială. Celor din urmă trebuie să le mulţumesc totuşi pentru că mi-au pus la dispoziţie câteva materiale numai bune pentru cârcotit.

"Forum FJSC, deschis la data de la 26 noiembrie 2006, poate fi accesat de toti studentii de la aceasta facultate cu conditia crearii unui cont." - La Rafiffeisen sau la BRD? :P

"Blog initiat de seful anului I de la FJSC, acest site este o sursa importanta de noutati din facultate si se doreste a fi complementar celui oficial, si nu concurent." - Să nu cumva să se supere ăia care au pus fejeseceu' pe net că le face concurenţă, chiar dacă majoritatea ştirilor de pe FJSC NewGen sunt copy/paste de acolo.

"Derularea admiterii, alegerea sefului de an, balul bobocilor au fost printre subiectele abordate pe acest blog, din perspectiva unui profesor de la FJSC, iar comentariile despre mass-media din Romania sunt un alt motiv pentru a vizita acest site." - Blog [egal tăiat cu o liniuţă oblică] site... Trecem peste repetiţia enervantă a cuvântului "acest"

"Este un grup de studenti ai FJSC care si-au propus sa atinga impreuna obiective academice si profesionale precum: imbunatatirea comunicarii intre studentii la jurnalism, intensificarea pregatirii practice etc." - Concizie, acurateţe, claritate... cu ăstea ce s-a întâmplat? Ce-or să zică nenea Gicu şi tanti Miţa când citesc asta? :))

"Acest site se vrea a fi o conexiune a tuturor studentilor de la Facultatile de Jurnalistica din Romania, in scopul centralizarii si materializarii talentului acestora." - Asta e prima perlă care mi-a atras atenţia. Nu am decât trei cuvinte: W[hat] T[he] F[***]?!

"Este site-ul Agentiei de Monitorizare a Presei, organizatie neguvernamentala al carei obiectiv este promovarea libertatii si calitatii in comunicare pentru apararea drepturilor omului." - Ce are a face calitatea cu drepturile omului...?

Concluzia: dacă tăcea [sau, în fine, nu scria], filozof [...filozoafă?!] rămânea.

PS: Respect pentru cei care şi-au tocit degetele pe tastatură încercând să mai salveze ceva...

Joi dimineaţă, ora nouă fără câteva minute, fierbere mare în faţă la R3. Câţiva zeloşi răsfoiesc în grabă ultimele cursuri. Restanţierii de perspectivă îşi plâng deja de milă unul pe umărul celuilalt. Apaticii fumează pe scări, cu privirea pierdută în gol. Cei mai mulţi studenţi nu s-au dezmeticit încă. Nu-i vina lor, săracii. Majoritatea au dormit pe sponci în ultimele câteva nopţi, încercând să descifreze o bibliografie mai criptică decât intriga din Tânăr şi neliniştit.

Când şi când, dinspre scară mai apare câte un întârziat, cu părul vâlvoi, faţa roşie şi gâfâind mai ceva ca alergătorul de la Maraton. Întârziatul se opreşte la intrarea în holul mare, clipeşte de două ori, ocheşte un cunoscut şi întreabă cu respiraţia tăiată: "Aţi ieşit deja din examen?" "Examen...?" i se răspunde cu o privire câş. "Păi... n-aveam azi?" "N-a venit profa". "Şi... unde e profa?" O ridicare plictisită din umeri. Cunoscutul de unde să ştie? Mister...

Până la urmă, profa a ajuns undeva în jur de nouă şi un sfert (întârziere: 1h 15'), instructajul dinainte de test a durat mai ceva ca un speech al lui nea' Ceaşcă, iar examenul propriu-zis a început hăt! după nouă şi jumătate (întârziere: 1h 35'). Testul a fost surprinzător de uşor în comparaţie cu vigilenţa miliţienesc-securistă cu care am fost monitorizaţi şi admonestaţi de la început şi până la sfârşit.

A doua tură de boboci a început parţialul în jurul orei zece. Întârziere... nu mai spunem.

...în taxi, rătăcind pe străzi şi străduţe, doar-doar s-o nimeri să dai din întâmplare peste intrarea în club Gate. Aşa s-a întâmplat ieri seară, când eu şi colega mea Adriana l-am fericit pe un şofer de taxi cu 20 de RONi, din care mai mult de jumătate i-am cheltuit absolut degeaba învârtindu-ne în loc.

După mai bine de trei sferturi de oră de rătăcit mai ceva ca liliacul la lumină am ajuns, în fine, în Gate. Atmosfera mi s-a părut OK din prima; în schimb, entuziasmul mi-a scăzut cu o treaptă după ce am aruncat o privire pe lista de preţuri şi am văzut că o Pina Colada sărea binişor de 10 RON. Cu toate astea, după ce m-am văzut aşezată la masă şi o Stella în faţă, viaţa a fost din nou frumoasă.

Primul moment muzical al serii a fost oferit de Alexandra Ungureanu şi Crush - care, între noi fie vorba, au fost chiar bunicei, cu atât mai mult cu cât n-au făcut "pleibec" aşa cum mă aşteptam. A început apoi concursul de miss şi mister cu o prezentare succintă a participanţilor, întrebări haioase şi un mic moment telenovelistic atunci când unul din candidaţii la mister şi-a chemat fosta prietenă pe scenă pentru un ultim (?) sărut de dragul vremurilor bune.

După prezentarea concurenţilor au urmat câteva melodii de corazon cu una din colegele noastre de an, un moment de umor semi-reuşit cu trupa de comedie Deko, proba de dans (unde iarăşi s-a lăsat cu mozol) şi, în fine, momentul pe care îl aşteptasem toată seara - mini-concertul trupei 15 Grade care au avut o prestaţie surprinzător de bună (şi acum am gâtul înţepenit de la cât am dat din cap atunci :)). În fine, s-au anunţat miss-urile şi mister-ii. Evident, ierarhia a lăsat loc la dispute aprinse legate de cine şi de ce [nu] merita să câştige. Toate acestea au fost însă repede uitate atunci când primele beat-uri de house au dat tonul la distracţie. Apoi... am dansat până n-am mai ştiut de mine*.

Cheful s-a spart undeva pe la patru dimineaţa, iar ultimii curajoşi au părăsit clubul spre dimineaţă. Cât despre mine, eu şi amicul Andu ne-am strâns bagajele şi am plecat cu viteza unui supersonic imediat ce din boxe au început să se audă acorduri de manele.

*NB: Cred că a fost prima dată când mi-a ieşit şi mie dansul din buric relativ aşa cum trebuie :))

Ieri am avut parţial la TR*. Frunzărind - mai în glumă, mai în serios, mai cu "hai că mă apuc mâine-poimâine-răspoimâine..." - bibliografia, nu am putut să nu remarc câteva paragrafe de tot râsul, şi asta - culmea! - în cărţi care se presupune că te învaţă să scrii corect, clar, concis şi precis.

Prima hibă (şi singura pe care o voi aminti în postul de faţă) se lăfăie chiar în manualul de TR, la pagina 200, unde apare paragraful următor:

O ştire bună trebuie să întrunească numeroase calităţi: claritate, concizie şi acurateţe. Ele trebuie să fie, de asemenea, complete. Ceea ce nu înseamnă exhaustive. Ci doar că ele trebuie să ofere o imagine suficient de clară a evenimentului relatat, chiar dacă reporterul nu a reuşit să adune chiar toate informaţiile despre subiect până la predarea textului spre publicare. La aceste însuşiri se adaugă, sub presiunea unei concurenţe tot mai acerbe între media, rapiditatea. Ea este vitală pentru agenţiile de presă, posturile de radio sau de televiziune. Toate aceste calităţi se subsumează celei legate de obiectivitate şi verosimilitate.

La un asemenea text, un lingvist emerit ar avea nouă şanse din zece să facă atac de cord. Pe de altă parte, eu stau (încă) destul de bine cu funcţiile vitale, chiar dacă şi mie mi-a crescut puţin tâmpenia când am dat de un asemenea măcel.

Să o luăm, frumos, în ordine. Prima propoziţie e OK, exceptând cuvântul "numeroase", care vine ca nuca în perete. "Numeroase" e un adjectiv cantitativ nedeterminat, or calităţile amintite au un număr evident: trei. Cuantificarea ambiguă nu îşi are, deci, rostul.

Din a doua propoziţie aflăm că este vorba despre nişte [ca să fim în ton cu articolul] "ele" (durează ceva până să te prinzi că nu de calităţi este vorba, aşa cum ar părea la prima vedere, ci de ştiri). Autorul ignoră flagrant continuitatea logică a paragrafului, sărind brusc şi fără nici o lămurire de la subiectul singular "o ştire" la pluralul "ele". Dar treacă.

Propoziţiile a treia şi a patra ar fi putut foarte bine - şi chiar ar fi fost recomandat - să se constituie în propoziţii subordonate celei de-a doua, din moment ce atât "ceea ce", cât şi "ci" sunt elemente relaţionale caracteristice unei fraze şi foarte rar elemente introductive pentru o propoziţie de sine stătătoare. În afară de asta, repetiţia inutilă a cuvântului "chiar", deşi cu valori gramaticale diferite (componentă a unei locuţiuni conjuncţionale adversative în primul caz şi adverb în cel de-al doilea), este atât inutilă, cât şi deranjantă.

Propoziţia următoare aminteşte o altă însuşire: rapiditatea. Rapiditatea... cui? Din text reiasă că e vorba de rapiditatea ştirilor, deşi ele, săracele, n-au cum să fie nici rare, nici rapide, nici aşa şi aşa. "Rapiditatea în redactare şi difuzare" ar fi fost o formulare mult mai puţin ambiguă. Ca să nu mai vorbim de concurenţa acerbă între "media", cuvânt inexistent în DEX cu sensul menţionat de autor, care se referea, probabil, la "mass-media" sau la "mijloacele media".

În fine, ultima frază încheie stângaci paragraful amintind de o calitate (de fapt, două) căreia i se "subsumează" toate celelalte - "legată de obiectivitate şi verosimilitate". N-ar fi fost mai simplu şi mai elegant (ca să nu mai vorbim de inteligibilitate) să se spună simplu: "se subsumează obiectivităţii şi verosimilităţii? Asta, chiar dacă obiectivitatea şi verosimilitatea sunt două valenţe de sine stătătoare, care n-au prea mare legătură cu claritatea, concizia şi acurateţea amintite la început.

La sfârşit, să vedem cum ar arăta paragraful citat, rescris ceva mai "româneşte":

O ştire bună se caracterizează prin claritate, concizie şi acurateţe. Ea trebuie să fie, de asemenea, completă, însă nu exhaustivă, ci să ofere o imagine suficient de clară evenimentului chiar dacă reporterul nu dispune încă de toate informaţiile existente. Acestor însuşiri li se adaugă, sub presiunea unei concurenţe tot mai acerbe între mass-media, rapiditatea în redactare şi difuzare. Ea este vitală pentru agenţiile de presă şi posturile de radio sau de televiziune. Toate calităţile amintite mai sus se subsumează obiectivităţii şi verosimilităţii.

Nu-i aşa că e mult mai bine...?

[NB: Dacă domnii Ferenc Vasas şi Alexandru-Brăduţ Ulmanu se simt lezaţi în vreun fel de rândurile de mai sus, îi invit politicos să justifice prezenţa unui astfel de paragraf în manualul amintit.]

*Pentru neavizaţi, TR este prescurtarea de la "Tehnici de redactare"

Cu două nopţi şi o zi înainte de primul parţial al sezonului, citind la foc automat manuale, texte şi referinţe despre cum „se scrie” şi cum „nu se scrie” textul jurnalistic, nu pot să nu mă întreb: oare chiar asta vreau, de fapt? Clatin din cap şi suspin a pagubă: în nici un caz.

Din prima zi la FJSC ni s-a spus clar că nu suntem intelectuali; mai mult, am fost expediaţi cu ironie „peste drum”, la Litere, în caz că am avea asemenea pretenţii. „Publicul vostru o să fie nenea Gicu şi tanti Miţa.” Trebuia să ne intre bine în cap: scriind pentru prostime, aveam să devenim „de-ai lor”. Mai mult. „Intelectualii or să vă dispreţuiască”. Interesante perspective.

Toate bune, dar dacă nu suntem intelectuali, atunci ce se presupune că am fi? Răspunsul l-am primit o săptămână mai târziu: canale. „…De informare”, ni s-a precizat după câteva murmure care ameninţau să se transforme în revoltă la rampă deschisă. „Orice jurnalist e un canal”. Acelaşi cadru didactic avea să se contrazică la nici o jumătate de oră mai târziu afirmând că el (…mă rog, ea) este, de fapt, intelectual. De ce nu-mi place n-am scăpat: profesorul e zeu, iar noi, cursanţii, „proşti” şi „plaţi”. Dar nu-i nimic; „aşa am fost toţi când am intrat în facultate”. Nu pot să nu mă întreb semi-retoric: dacă eram atât de proşti atunci, cum se face că am trecut, totuşi, de admitere? „Ei, vacs”.

Dar ce învăţăm, până la urmă, la FJSC? Învăţăm că trebuie, în primul rând, să uităm tot ce am învăţat până acum. Întoarcem fila şi începem „pe curat”: textul jurnalistic e un produs standardizat care se vinde… Stai puţin: unde e atunci distincţia personală? Unde e „zvâcul” care te face să-ţi dai seama că un articol e scris de X sau Y? Ah, da: jurnalistul este „un anonim”, component infim al unei mase amorfe de bărbaţi şi femei care trudesc cu sudoare şi sânge pentru ca nenea Gicu şi tanti Miţa să-şi poată citi în fiecare dimineaţă fiţuica de informare la cafea. Şi cum se face că există, totuşi, jurnalişti care şi-au făcut un „nume”? …Dar cine suntem noi, pardon, să ne permitem să visăm la aşa ceva când nici n-am pus bine piciorul la FJSC? Întâi îndoctrinarea; pe urmă mai vedem. Dacă nu ne place, intelectualii de „peste drum” ne aşteaptă cu braţele deschise.

Paradoxal, pentru fiecare examen trebuie toc… învăţate zeci de pagini de teorie de o relevanţă îndoielnică pentru ceea ce se presupunem că o să facem în viitor. La ce bun să înveţi despre funcţia fatică în comunicare, atâta timp cât o să ajungi să scrii despre cum Gigi, mecanicul din satul Z, l-a înjunghiat pe Gogu după ce l-a prins ţinându-se de mână cu Aurica? Ce relevanţă are proxemica într-un articol legat de greva femeilor de serviciu din oraşul T? Întrebarea rămâne, deocamdată, deschisă.

…Şi totuşi, chiar dacă da, mă consider un intelectual – mai mult, un scriitor – şi chiar dacă toate cele povestite mai sus mă revoltă crunt, o să îmi las jucăriile la locul lor, o să strâng din dinţi şi o să rămân în continuare aici. Uneori, succesul e cu atât mai dulce cu cât îi demonstrezi în acelaşi timp celui care ţi-a pus beţe în roate la fiecare pas că n-a avut dreptate.

Marţi dimineaţă, amfiteatrul R3, primul curs. În faţă, profa se plimbă de colo-colo şi vorbeşte la microfon despre cetepeu**. În primele rânduri se doarme. În spate se citeşte Libertatea, Evenimentul, Dilema Veche şi Compact. Ici şi colo se ascultă discret muzică la o cască, ceealaltă fiind cedată graţios colegului de suferinţă din stânga sau din dreapta. Un norocos joacă Sudoku. Restul lumii se uită pe pereţi sau aiurea.

...Iubesc facultatea asta.

---

Cursul al doilea. Informaţie cu iz de bau-bau: vin parţialele. Spectrul restanţelor şi al locurilor la buget metamorfozate peste noapte în ID-uri pluteşte deja în aer. Nu suntem nici încurajaţi, nici descurajaţi. Va fi timp destul pentru asta "după"...
Începe cursul.

---

Cursul al treilea. Pic de somn.
Plec acasă.

---

* Nope, n-am uitat gramatica limbii române, dar am zis să fac o încercare şi să vorbesc "bucureşteneşte" de data asta :)

** cetepeu = Cristian Tudor Popescu. N-am idee de ce, dar mă distrează la nebunie să-i zic aşa :)

Joi dimineaţă au fost alegerile pentru şeful de an. De data asta, cei patru candidaţi care au distrat FJSC-ul aproape două săptămâni s-au confruntat direct cu publicul alegător într-un mini-discurs care a confirmat în cea mai mare parte impresia generală a studenţilor despre fiecare „pretendent” în parte. Constantin a repetat, în mare, aceleaşi promisiuni înscrise pe fluturaşi şi afişe. Petre a ţinut să sublinieze că poate face toate lucrurile propuse de contracandidaţii lui şi că are, în plus, avantajul unei personalităţi puternice (dar care, vorba vine, nu l-a ajutat prea mult în campania electorală). Ioana a pus accent şi de data asta pe scopurile şi motivele proprii, fapt care mi-a confirmat impresia unei personalităţi înclinate spre egocentrism. În fine, Sabina a ţinut un speech drăguţ, lucru care mă face să cred că, dacă ar fi beneficiat de o campanie electorală ceva mai curajoasă, ar fi avut şanse reale la preşedinţie.

În fine, s-a votat, s-au numărat voturile, şefii de grupe au făcut schimb de impresii şi de ţigări cu reprezentanţii ASJC şi la sfârşitul unui curs care ar putea candida cu brio la premiile BED (Bored Everyone to Death) s-au anunţat rezultatele. Locul patru, 16 voturi – camaradul Petre, fluierat cu entuziasm atât de suporteri, cât şi de opozanţi (cu conotaţii diferite, bineînţeles). Locul trei, 20 de voturi – Ioana, care va fi nevoită să se mulţumească cu o exprimare personală într-un cadru mai restrâns şi cu informaţii aflate la mâna a doua, a treia etc. Locul doi, 28 de voturi – Sabina, care a primit înfrângerea destul de zâmbitoare; de data asta, n-a fost să fie. În fine, locul întâi, cu o majoritate zdrobitoare de 104 voturi, Constantin, care a primit drept trofeu o coroană de hârtie şi perspectiva nu prea îndepărtată a unui şir colorat de probleme de rezolvat…

Nu pot să închei înainte de a-i ura camaradului Constantin multă baftă şi nervi de oţel. O să aibă nevoie de amândouă .

…Şi nu orice fel de „pact”, ci PACT, cu litere mari de tipar, ca la clasa întâi, prescurtare de la „Presă şi Actualitate” (subtitlu: seminar) sau „Păi, Asta Cui îi Trebuie?!”.

Cred că toţi camarazii din grupă detestă mai mult sau mai puţin ziua de miercuri. Dimineaţa unei zile obişnuite de miercuri cu PACT arată cam la fel în fiecare săptămână. Te trezeşti cu noaptea-n cap. Trebuie să fii gata de plecare cât arde un chibrit, ca la cazarmă, fiindcă de cele mai multe ori n-ai auzit alarma din prima (lucru care mie mi se întâmplă destul de des). Alergi până la cel mai apropiat chioşc de ziare şi să găseşti un exemplar dintr-o publicaţie de actualitate pe care să îl frunzăreşti apoi fie din mers, fie în autobuz, troleibuz sau metrou. (Alternativ, dacă ai perspective nu prea îndepărtate să devii muritor de foame, poţi să alergi până la cea mai apropiată staţie de autobuz sau metrou şi să speri că o să mai găseşti un „Compact” rătăcit pe undeva). Fumezi ţigara de dimineaţă pe drum, încercând în acelaşi timp să silabiseşti câteva paragrafe din ştirile de pe prima pagină. Cafeaua poate să mai aştepte; ai întârziat deja. Ajungi la facultate puţin după ora opt. Te rogi în gând ca profa să nu fi ajuns deja. Urci la etajul şase (dacă ai baftă cu liftul, dacă n-ai baftă pe scări şi mai mult mort decât viu). Îţi vezi colegii adunaţi în jurul meselor din faţa sălii 614 şi oftezi uşor. „N-a ajuns”, îţi spui în gând cu o uşurare vădită. Saluţi pe toată lumea, te aşezi şi tu pe un scaun, pe un pervaz sau pe un colţ de masă şi îţi despături şi tu ziarul. Aşa… să vedem. Ieri, într-o conferinţă de presă televizată, preşedintele Traian Băsescu a afirmat că…

PACT este un seminar pentru care contează două lucruri: să citeşti cât mai multe ziare şi să ai o memorie de chinez bătrân. Seminarul se compune din trei părţi: un test cu întrebări de actualitate (cine este X, ce înseamnă Y, care este ştirea din ziua Z), câteva prezentări ale unor posturi radio, canale TV şi ziare cunoscute şi… discuţii libere.

Personal, n-am nimic cu ultimele două părţi; testul, în schimb, mi-a scos peri albi din prima. Am observat din experienţa proprie că nu e suficient să citeşti unul sau două ziare ca să iei o notă cât de cât onorabilă (pentru referinţă, nota 5 la PACT este extrem de onorabilă chiar şi pentru veterani). De ce? Simplu. Să zicem că tu citeşti ziarul A, care îţi pune pe faţă o parte din ştirile politice de ultimă oră. Dar în ziarele B sau C poţi găsi alte ştiri, cu alţi protagonişti, alte date care pot deveni din senin şi frunză roşie (sezonul cu „iarbă verde” s-a terminat deja) subiecte pentru test. Iar la notă nu te întreabă nimeni dacă ai citit Adevărul, Gândul, Evenimentul Zilei sau altceva.

Una peste alta, la PACT e ca la ruleta rusească: rişti şi câştigi. Problema e că şansele sunt exact invers. La ruleta rusească există o şansă din şase să dai chix. La PACT, există o şansă din… şase la puterea a şasea să câştigi. Aşa că pot să zic de pe-acum că ştiu la ce o să am prima (şi singura – sper) restanţă.



Side note: Nu neg faptul că e deosebit de important ca un jurnalist să fie puternic ancorat în realitate. Dar nici cu principiul că jurnalistul trebuie să înveţe realitatea sub toate aspectele ei pe de rost, ca pe poezie, nu sunt de acord.