...Încep să am din ce în ce mai mult atenţia că japonezii sunt un popor de oameni obişnuiţi să fie luaţi de mânuţă şi îndrumaţi la fiecare pas - şi asta pentru că în Japonia, aproape la fiecare pas (şi nu glumesc) dai peste semne cu "Atenţie la...", "Aveţi grijă la...", "Feriţi-vă de..." etc., etc.. Iar asta nu e tot. Lifturile, scările rulante, metrourile, autobuzele - peste tot se aud voci înregistrate care îţi atrag suav atenţia să ai grijă la uşi, trepte, praguri, frână ş.a.m.d. În unele situaţii, avertismentele sunt relativ normale ("Atenţie la tren", de exemplu). Altele, în schimb, mă fac să mă întreb sincer unde am nimerit.

Exemplu: drumul care duce de la intrarea de nord a campusului la cea mai apropiată staţie de monorail are două curbe amărâte. Ei bine, înainte de fiecare din ele, pe şosea scrie mare: "Atenţie la curbă!"... chiar dacă n-ai cum s-o ratezi nici dacă ai dioptriile +15 şi ţi-ai uitat ochelarii acasă.

Fiecare autobuz are ditai semnalul care se aprinde ori de câte ori şoferul pune frână. Vorba vine, e bine să ştii când să te ţii bine (şi să ai grijă ca mâna ta să nu aterizeze unde nu trebuie, fiindcă altfel te poţi alege cu o palmă sau cu un jet de spray lacrimogen în ochi)... doar că semnalul se aprinde la câteva secunde după ce autobuzul pune frână, ceea ce îl face la fel de inutil ca o plajă privată în Sahara.

Circul continuă aproape peste tot - în metrou ("Vă rugăm să aveţi grijă la: uşi, bagaje, pasageri care urcă, pasageri care coboară, pasageri cu dizabilităţi" etc.), în lift ("Atenţie, se închid uşile.", "Atenţie, se deschid uşile.", "Atenţie, liftul urcă.", "Atenţie, liftul coboară." etc.), pe scările rulante ("Această scară poate fi periculoasă; vă rugăm să aveţi grijă la: tocuri, umbrele, bagaje etc., etc.") - şi aşa mai departe.

Dar chestia cea mai cea sunt sunt semnele (în parcuri şi în gări, pe aleile din campus ş.a.) care avertizează cu caractere mari şi roşii: "Atenţie! Obsedat sexual!"* [cum ar fi cel de mai jos, de exemplu].

...WTF.

* Să mor dacă glumesc >.>

(Din ciclul: “Aşa ceva mi se poate întâmpla doar mie, şi urăsc chestia asta >_>”)

Care sunt şansele de a-ţi găsi un admirator fanatic încă din prima săptămână petrecută într-un loc cu totul şi cu totul nou, alături de camarazi pe care nu i-ai mai întâlnit niciodată? Personal, aş zice că probabilitatea unei astfel de întâmplări e 0,01% în cel mai bun caz... iar cu “norocul” meu fantastic, am dat peste un tip care se încadrează fix în acel improbabil 0,01%. Unul din băieţii din Bulgaria n-are altceva mai bun de făcut decât să mă ceară în căsătorie ori de câte ori mă vede: dimineaţa, seara, la cursuri, în camera de relaxare, pe aleile din campus – cu mici variaţii, replica e întotdeauna aceeaşi: “Te măriţi cu mine?” “Ştii şi tu că ne potrivim la fix, hai, te rog, te măriţi cu mine?” “Ştiu că nu sunt nici japonez şi nici coreean... nici măcar chinez... dar totuşi, te măriţi cu mine?” ...şi aşa mai departe.
...Asta e, la următoarea întâlnire trebuie să-mi conving prietenul să-mi cumpere un inel de logodnă, ceva... Am şi eu un noroc...

***

Camera 1526. Internatul 1, etajul 5, numărul 26. E logic şi extrem de simplu, nu? Ei bine, când eşti cu capul în nori şi abia aştepţi să ajungi în cameră şi să faci nani, nimic nu poate fi nici logic, nici simplu. Pe scurt, în loc să cobor din lift la etajul 5, am coborât la 4. După câteva minute de încercări frustrate de a deschide uşa de la 1426 (!!), m-am trezit că cineva deschide frumos din partea cealaltă şi am dat nas în nas cu un japonez (?) la fel de surprins ca mine... Au urmat câteva secunde de stupefacţie totală, iar apoi m-am retras strategic cu spatele şi scuzându-mă la fiecare pas. La dracu’ cu uşile astea.

***

În ultima vreme, dispoziţia mea se schimbă mai repede ca vremea în campus (fiind literalmente în vârf de munte, vremea de aici se schimbă de trei-patru ori pe zi: soare, vânt de te ia pe sus, nori, ploaie, iar soare, iar vânt etc.) Într-una din seri, stând de una singură în cameră şi gândindu-mă la nemurirea cărăbuşilor şi alte chestii deprimante, m-am trezit că bate cineva la uşă. N-aveam chef să răspund... până când am auzit vocea lui Aegi, care îmi spunea suav: “Hei, sunt nişte japonezi drăguţi jos...” Undecândcinecumceeeee?! În zece secunde am fost jos, iar apoi a urmat o cursă ca în filmele cu mafioţi până când i-am descoperit, în fine, pe tipii în cauză (dintre care doar unul era japonez) fumând liniştiţi pe terasă... Şi eu, şi Aegi arătam ca după maraton, aşa că a urmat un şir de scuze şi explicaţii semi-penibile în engleză, japoneză şi rusă, iar la final japonezul s-a uitat la noi puţin cruciş şi ne-a spus pe şleau că n-a mai văzut gaijini ciudaţi ca cei de anul ăsta...

***

După o zi întreagă de făcut cumpărături în Yodobashi, am coborât din monorail la staţia Saito-Nishi (staţia cea mai apropiată de universitate, deşi până acasă e de urcat o bucată bună de deal). Înainte să ne întoarcem, eu şi Antonia am trecut pe la depaato*-ul de la Garden Mall să luăm ceva de mâncare. Se ştie deja că japonezii mulţumesc şi se scuză de cel puţin zece ori pe minut, aşa că am pus frumos coşul pe tejghea, am mulţumit, am plătit, am mulţumit iar, iar la final am trântit un “Arigatou onegai shimasu” (“Mulţumesc, vă rog frumos”) de toată frumuseţea... iar apoi m-am scuzat tot drumul până la ieşirea din magazin. La dracu’ şi cu oboseala asta >_>

* depaato – magazin general (şi ieftin :))