În România (şi nu numai), poeţii de ocazie apar mai ceva ca ciupercile după ploaie şi ca iubirile secrete ale vedetelor de la Hollywood în tabloide. Stai pleoştit şi contempli “infinitul” câteva minute, iei foaia, arunci câteva fraze pretenţioase despre iubire, ură, moarte, viaţă, timp, Dumnezeu, lună, stele, ochi frumoşi etc., etc., şi gata opera! Dacă duci lipsă de inspiraţie (“Ah! Cutremurătoare muză crudă!”, cum ar zice un poet din ăştia), iei DEX-ul, bagi câteva neologisme preţioase, pui câteva întrebări retorice şi neapărat pline de patetism (“Cine sunt eu? Cine eşti tu? Ce suntem noi?” - “Ai amnezie, frate...”, răspunde practic cârcotaşul între două înghiţituri de bere), şi iarăşi gata opera!

Poezia ca gen literar e în declin. Creaţiile din volume, reviste, ziare şi de pe Internet sunt redundante şi inspipde: aceleaşi cuvinte răsuflate, aceleaşi teme arhi-dezbătute, aceleaşi întrebări sâcâitoare (“Ce sunt...?” “Ce e...?” “De ce...?”). De ce, vin şi întreb şi eu, toate aceste lălăieli pseudo-lirice şi fără nici un sens?

Se poate să n-am dreptate. Se poate să existe un sens obscur, inaccesibil percepţiei mele limitate de critic cu pretenţii, în toate aceste creaţii de duzină, “o fărâmă de Dumnezeu”, cum ar zice tot un poet din ăştia. Totuşi, un lucru ştiu şi eu: literatura nu începe şi nu se termină cu poezia, iar poezia nu începe şi nu se termină cu temele pe care le-am enumerat mai sus. Din păcate însă, adevăraţii poeţi – poeţi care mai au ceva de spus chiar dacă genul literar pe care îl reprezintă este pe moarte – sunt din ce în ce mai puţini, iar volumele de poezie (majoritatea de duzină, majoritatea publicate pe bani şi ochi frumoşi) stau necitite în vitrine şi în biblioteci.

Ca să închei frumos, un bun amic m-a întrebat la un moment dat care e poetul meu favorit. Am răspuns în secunda doi: Marilyn Manson.

[Side note: MM are nişte versuri demenţiale. Daţi un search pe Google şi o să vă convingeţi şi voi.]

A trecut ceva timp de când am scris ultima oară o povestire de dimensiuni ceva mai mari. De data asta m-am apucat de lucru în engleză şi japoneză. Dacă nu înţelegeţi vreo replică în japoneză, nu vă faceţi probleme - şi personajul principal este în exact aceeaşi situaţie...

( Nihon ni youkoso~! Capitolul I - Click Here :) )

Adevărat vă spun, de când cu informatizarea, limba română a suferit mai ceva ca sfinţii martiri ai tuturor bisericilor creştine trecute, prezente şi viitoare luaţi laolaltă. De ce spun asta? E suficient să deschideţi un browser şi să accesaţi (aproape) orice site, forum sau galerie de imagini – în limba română, desigur – şi vă veţi convinge singuri.

În ultimii ani, Internetul a fost invadat literalmente de aşa-zişi vorbitori de limba română cu idei măreţe şi inovatoare, menite să uşureze traiul celor dependenţi de „veveve” şi IRC. De ce să te oboseşti să scrii „ce faci?” sau „de ce?”, când poţi la fel de bine să trânteşti un „cf” sau „dc” şi să îţi scuteşti mânuţele şi aşa obosite de un efort suplimentar şi inutil? Diacriticele nu se mai poartă de mult, mai ales că numeri pe degetele de la o mână (bine, de la amândouă) site-urile care au suport pentru aşa ceva. În loc de asta există „sh”, „tz” sau „ah”; cuvintele arată mult mai cool aşa. În situaţii extreme se poate recurge la substitute, cum ar fi „j”, care merge extrem de bine în locul lui „ş” sau „sh”, plus că aşa le arăţi şi celorlalţi tovarăşi revoluţionari într-ale gramaticii şi redactării „cât d mijto ejti”. Care e rostul să tastezi un ditamai „ca”, atâta timp cât ai la dispoziţie unicul, măreţul „k”? „Monik” sau „dulcik” au un efect bombastic. Ce-i aia „Monica” sau „dulcica”? Păi noi degeaba intrăm în UE? Trebuie să ne mai înnoim şi noi limba, că s-a aşezat praful de două degete de când nu s-a mai făcut nimic*!

O altă categorie de inovaţie o reprezintă englezismele (se pare că ideea cu francofonia n-a prins până la urmă). Nu vorbesc aici de webmasterii, forumiştii sau IRC-uitorii care cunosc limba engleză la un nivel rezonabil şi o preferă uneori în detrimentul unei limbi române atât de ciopârţite (şi pe care, vorba vine, praful a rămas cuminte acolo unde este), ci de cei care se exprimă într-un hibrid britanico-mahalagist cu accente de pseudo-euforie intelectuală. Fraze gen „cf mey? vroiam sa mai vb shi yo cu u… r u ignoring me?”, „welcome to vali bengosu’s peigi, sunt aici just 4 u” şi aşa mai departe au devenit, din păcate, un lucru des întâlnit pe site-urile şi în camerele de chat autohtone.

Fenomenul nu se opreşte aici; n-am pomenit încă nimic de restructurările gramaticale profunde care se desfăşoară furtunos chiar în timp ce tastez aceste rânduri. Vajnicii reformatori par a fi inversat regula cratimei, pe care o folosesc din plin atunci când nu e nevoie (mai nou se scrie „ve-ţi merge”, „ce faci frumoas-o?” sau „a-şi fi vrut să…”); în schimb, atunci când folosirea liniuţei se impune conform normelor consacrate ale limbii noastre, ea lipseşte cu desăvârşire (cunoaşteţi, cred, clasicele „nam putut” sau „sa plimbat prin oraş”).

Literele de „i” s-au înmulţit ca poporul indian în ultima jumătate de secol. Astfel, noii autori de texte aşa-zis literare sunt „membrii” de cenacluri, lucrează fie noapte, fie „zii”, „ar fii” dispuşi să sacrifice orice pentru a crea până la adânci bătrâneţi etc.

Credeţi că suferinţele limbii noastre s-au încheiat? Da’ de unde! Inovaţiile continuă să apară la foc automat, iar noii cavaleri ai condeiului (pardon, ai tastaturii de laptop sau, mai nou, telefon mobil cu WAP) îşi văd cu îndârjire de treabă, chiar dacă se mai găseşte câte un biet idealist care să le atragă atenţia că au apucat-o rău de tot pe arătură. Din păcate, rar mai apar asemenea samariteni. Vorba românului: „Las-o, bă, că merge şi aşa.”
________

*Noul DOOM nu intră la socoteală, deşi sunt extrem de tentată să includ o mare parte din modificările introduse odată cu el în aceeaşi categorie cu „inovaţiile” de mai sus. (n. a.)