Ora patru şi jumătate, după-amiază, Titan. Ies din Auchan* şi o iau pe jos spre staţia de tramvai. Vremea e cancer. Nici nu ninge, nici nu plouă, şi bate un vânt de te ia pe sus. Până ajung în staţie trec vreo zece minute. Reuşesc să îmi aprind o ţigară. O fumez încet (spre norocul meu, nu se stinge), apoi mă uit la ceas. Cinci fără un sfert. În fine, îşi face apariţia nenorocitul ăla de tramvai.

Înăuntru, înghesuială. Şandramaua scârţâie şi se scutură din toate încheieturile. Trec zece minute şi două staţii, ajungem la gura de metrou. Cobor, mă strecor printre maşinile care aşteaptă la stop şi intru la metrou. Iarăşi aştept. Se face cinci fără un pic, vine metroul - iarăşi înghesuială. După două staţii reuşesc să prind un loc. La a treia se urcă un tip cu un brad în spate. Până la Unirii, în metrou nu mai ai loc să arunci un ac. La Eroilor nu mai suport; cobor şi urc la suprafaţă.

Afară nu mai plouă chiar aşa de rău, dar vântul bate în continuare. Traversez parcul înjurând printre dinţi. În staţia de autobuz văd trei 104-uri oprite unul în coada celuilalt. Ridic o sprânceană şi trec mai departe. Ajung lângă cealaltă gură de metrou de la Eroilor şi aştept. Vine un 91 - conservă. Imediat după el vine un 69 - nici o şansă să încap, nici măcar pe scări. Înjur printre dinţi. Trec încă trei 104-uri, apoi un 336 şi, în fine, încă un 69. De data asta îmi fac curaj şi urc şi eu. Abia încap pe scări şi e cât pe ce să rămân prinsă între uşi. În faţa mea, cocoţat cu o scară mai sus, stă un individ care pute ca dracu'.

După o staţie, când să se deschidă, uşa îmi prinde bocancul. Scap cu chiu, cu vai, uşa se închide iar şi o luăm din loc. În spate, un moş înjură ca la uşa cortului că n-a putut să coboare din cauza mea. Mă întorc şi-i urez candid să-i fie de bine, că n-am ce să-i fac. Moşul boscorodeşte în continuare. Ridic din umeri. La staţia următoare cobor. Coboară şi el.

La Academie, blocaj de trafic. Maşinile înaintează melceşte. Nu mai am ţigări şi nici baterie la player. Am literalmente o mutră plouată. Viaţa e o porcărie.

Ajung în Drumul Sării - alt blocaj. Claxoane, înjurături, nervi cu găleata. Mă uit în jur după un chioşc, un mini-market, orice. De unde. Pe lângă mine trec grupuri-grupuri de "băieţi veseli"; exact ce-mi lipsea. Afişajul meteo din intersecţie arată minus patru grade. Aşa credeam şi eu.

În Drumul Taberei sunt deja la capătul răbdării. Îmi aprind o ţigară (am găsit un fel de chioşc între timp) şi mă opresc să îmi trag sufletul, contemplând şirul neîntrerupt de maşini care se târăsc înainte. O blondină cu o maşină străină pune frână. Tot cârnatul din spate claxonează la unison. Mustăcesc din nas. Au şi misoginii dreptate în felul lor.

În fine, ajung acasă. E deja şase şi un sfert.

Uneori, detest oraşul ăsta.
_______________
* Auchan - unul din cele "n" hipermarket-uri bucureştene

Mărturisesc deschis, a trecut ceva vreme de când capricioasa şi arhicăutata muză a creaţiei literare a binevoit să-i intru în graţii. După ce am petrecut câteva luni chinuite încercând să găsesc o inspiraţie cât de mică în de pe-acum fostul meu pseudo-oraş de reşedinţă Drobeta Turnu-Severin (zic „pseudo-oraş” fiindcă sus-amintita urbe se aseamănă mai degrabă cu o comună dezvoltată peste măsură), verva mi-a revenit subit după nici două zile petrecute în de pe-acum fosta capitală mondială a Frrrrancofoniei, Bucureşti. Aşa că, în după-amiaza zilei X, am dat drumul la persecomp (ca să fiu în ton cu trendurile actuale ale limbii române underground-iste), mi-am deschis editorul de texte şi m-am apucat de scris.

Sunt convinsă că obişnuiţii condeiului or să se întrebe – şi pe bună dreptate – cum se face că nici n-am pus bine piciorul în Micul Paris de odinioară şi mi-am şi regăsit inspiraţia. Trebuie să spun că, dată fiind originea mea semi-provincială, am numărat deja destule realităţi citadine care m-au făcut să ridic o sprânceană sau să strâng acru din buze. Care? Ei bine, lista lor e mai lungă decât proverbialul fir al Ariadnei, dar, din lipsă de timp, spaţiu şi inspiraţie creatoare (trebuie amintit că încă nu i-am reintrat întru totul în graţiile muzei), o să mă limitez la unul singur, şi anume autobuzele în care se merge pe principiul cutiei de conserve: venitul creşte proporţional cu numărul şi densitatea de călători pe mijloc de transport în comun… Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, pretextul venitului aflat în legătură directă cu numărul persoanelor care merg cu autobuzul e destul de tras de păr; de cele mai multe ori, lumea preferă să aplice un alt principiu, cel al biletului reciclabil. Cum funcţionează? Simplu. Să zicem că cetăţeanul Y are de mers două staţii cu autobuzul Z. Om cinstit, Y îşi cumpără bilet, se urcă în autobuz şi… aşteaptă. Dacă e să ochească vreun ecuson de controlor, Y îşi compostează conştiincios biletul. Dacă nu, cu atât mai bine; omul nostru îşi vâră făţiş respectivul petic de hârtie în buzunarul de la piept, coboară unde are treabă şi ştie că data viitoare nu va mai trebui să îşi cumpere bilet…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu o spun deschis: mi s-a acrit. De acum înainte o să merg pe jos*.

Bucureşti
2 octombrie 2006


* Vă daţi seama că e o dulce utopie, nu-i aşa...? :)

Repost de pe ssn.weblog.ro