Amicii mei îmi ştiu deja pasiunea pentru Haruki Murakami, unul din cei mai cunoscuţi scriitori japonezi contemporani. După ce am terminat toate cărţile lui Haruki traduse în limba română, m-am hotărât să mă apuc de opera unui alt Murakami, Ryuu, care nu are nici o legătură cu primul în afara unei bizare coincidenţe de nume. Prima carte de Ryuu Murakami pe care am citit-o, Albastru nemărginit, aproape transparent (mulţumesc, Sushena!), m-a şocat prin atmosferă şi prin veridicitate. A doua, pe care am terminat-o săptămâna trecută, în câteva ore, a fost În supa miso.

De la început trebuie spus că volumul nu are nimic de-a face cu arta culinară, aşa cum s-ar putea crede^*. În supa miso este un thriller get-beget, a cărui acţiune se desfăşoară în underground-ul industriei sexuale japoneze. Kenji este un liber-profesionist a cărui îndeletnicire principală este aceea de a îndruma vizitatorii străini veniţi în Tokyo în căutare de plăceri neobişnuite. Lucrurile merg relativ bine până îşi face apariţia Frank, un american bizar şi deloc plăcut, care îi cere lui Kenji să-i fie ghid pentru trei zile. Nu trece mult şi Kenji începe să îşi suspecteze noul client că ar fi autorul unor crime oribile petrecute recent în Tokyo...

În supa miso m-a surprins prin două aspecte: în primul rând, profilul psihologic al lui Frank, de o veridicitate şi o coerenţă surprinzătoare având în vedere caracterul lui neobişnuit, iar în al doilea rând, scenele-şoc descrise cu o acurateţe aproape patologică (aş aminti aici în special scena masacrului de la restaurant, pentru cei care au citit cartea, scenă care mi-a făcut pielea de găină deşi sunt obişnuită cu aşa ceva). Pe lângă asta, romanul oferă o stenografie a industriei plăcerilor din Tokyo care mă face să mă întreb încă o dată care este, de fapt, adevărata faţă a Japoniei: imaginea cosmetizată de "cea mai avansată civilizaţie de pe glob", sau realitatea plată şi decadentă care se desprinde din multe din volumele literaturii japoneze contemporane...

Înclin să cred că adevărul e pe undeva pe la mijloc. Până atunci, o să zic încă o dată "pas" la lectură şi o să mă apuc de învăţat. Vin parţialele... :(

* Japonezii sunt notorii deja pentru titlurile bizare pe care le dau cărţilor, serialelor, filmelor şi emisiunilor şi care de cele mai multe ori nu au absolut nici o legătură cu subiectul

În fine, am reuşit să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă suficient cât să îmi fac timp să mă reapuc de citit. Ce-i drept, nu mai am timp să stau ore întregi cu câte o carte în braţe, aşa cum făceam înainte. Acum citesc în metrou, la cursuri, pe câte o bancă sau bordură şi în general în locuri destul de aiurite. Dar tot e mai bine decât deloc… nu-i aşa?
Prima carte din cele „n” volume cumpărate şi necitite care îmi zac în bibliotecă s-a nimerit să fie „Uimire şi cutremur” de Amélie Nothomb. Ca un detaliu interesant, în carte se menţionează la un moment dat că „uimire şi cutremur” era o formulă de curtoazie faţă de împărat în Japonia până după Al Doilea Război Mondial.

„Uimire şi cutremur” are ceva mai puţin de două sute de pagini, aşa că nu mi-a luat mai mult de două zile de citit când şi când ca să o termin. Autoarea povesteşte cu un umor ironic şi dezarmant peripeţiile prin care a trecut ca angajată a companiei Yumimoto, unul din cele mai mari trusturi japoneze, şi cum a ajuns să decadă din funcţia de contabilă în cea de femeie de serviciu la toaleta de la etajul patruzeci şi patru. Dincolo de asta însă, ceea ce a reuşit să mă surprindă a fost caracterizarea scurtă, dar lucidă, a societăţii şi a mentalităţii japoneze contemporane – caracterizare care, dacă e să o spun pe drept, m-a făcut să ridic o sprânceană şi să mă întreb dacă Japonia e într-adevăr semi-paradisul la care mă aşteptam şi dacă o gai-jin ca mine are vreo şansă să se integreze acolo într-un final fericit.

Amélie Nothomb descrie în câteva pagini condiţia japonezului de astăzi, japonez care serveşte cu devotament un sistem al cărui scop suprem este să elimine orice urmă de iniţiativă şi individualitate. Dincolo de povestea propriu-zisă, aceste câteva pagini fac ca întreaga carte să merite citită. Autoarea descrie felul în care femeile sunt învăţate încă de mici că sunt mai puţin decât nimic, că nu au dreptul la nici o plăcere, bucurie sau libertate, că trebuie să îşi facă simţită prezenţa cât mai puţin şi că trebuie să se căsătorească cel mai târziu la douăzeci şi cinci de ani, altfel se vor acoperi de ruşine. Bărbaţii se dedică trup şi suflet muncii şi ajung să nu mai conştientizeze nimic altceva pe lângă asta. Chiar dacă o atare descriere îmi pare stereotipă şi oarecum neverosimilă, nu pot să nu mă întreb cât la sută din niponi se conformează de mai sus.

Sper să am şansa să mă conving de adevărul sau neadevărul celor citite la faţa locului şi cât mai curând. Cu toate astea, încep deja să iau în considerare alternativa „visului american”, sau, de ce nu, a celui vest-european. Oricum, în România nu am de gând să mai fac prea mulţi purici (dincolo de metaforă, uneori simt că puricii sar literalmente pe mine când mă nimeresc lângă vreun „om teluric” [a se citi: ţăran care duhneşte de la zece metri a ceapă şi a fân] în autobuz sau în metrou). Până atunci, m-am apucat de In za miso soup (no kidding, chiar aşa e titlul) a lui Ryuu Murakami şi am început deja să descopăr încă o faţă a mirajului nipon. Una al naibii de ciudată. Dar despre asta voi vorbi pe larg într-unul din posturile viitoare.