E... gata. Nu ma intrebati ce vrea sa fie, ca inca nu mi-am dat seama, dar... e gata. La fel ca si cursurile de economie pe semestrul asta XD

Partea I
Partea II
Partea III

---

Fata ciupi tomid o coardă, apoi a doua, apoi a treia. Îşi trecu o mână prin păr. Degeaba. Melodia nu vroia să se lege şi pace. Puse chitara deoparte şi oftă lung, lung de tot.
"Ce viaţă de rahat."
Nu înţelegea ce naiba aveau bărbaţii din lumea asta. Crezi că l-ai găsit în sfârşit pe EL, îi dai tot ce îi poţi da (şi chiar mai mult - iar lui îi place, ticălosul!) - şi pentru ce? Ca să-l găseşti peste câteva zile plimbându-se mândru cu o altă tipă de braţ (o paraşută!) - chiar prin faţa blocului ei, nenorocitul! Şi nu era prima dată când păţea asta cu un tip. Fiecare avea câte ceva - probabil, un defect de fabricaţie care scăpase CTC-ului la naştere.
"Aşa... Toţi băieţii ar trebui verificaţi an de an. Ăia cu probleme ar trebui gazaţi din prima; ăilalţi ar trebui să aibă un certificat de garanţie şi la prima abatere - poc! Jos capul."
"...sau nu?" Fata se îndoia că ar mai fi rămas vreun bărbat pe lume. Bărbaţii erau un rău necesar; ticăloşi, insensibili, înfumuraţi, mincinoşi până în pânzele albe, dar... trebuiau să existe. Nu înţelegea logica. Poate că nu era nici o logică aici.
Fata îşi aprinse o ţigară, trase un fum şi începu să tuşească. Îi dădură lacrimile.
- Lua-v-ar dracu'!... şopti, fără să aibă pe cineva clar în minte.

 

(Altundeva...)

Uneori, basistul credea sincer că viaţa lui era plină de nebuni de legat.
În ultima jumătate de oră primise un şir de SMS-uri fără nici un sens. 

lovit autobuz.mana in ghips.nu mai vin la repetitii. 

Ăsta era pletosul. Basistul bănuia că se îmbătase iarăşi de unul singur şi plecase aiurea pe străzi. N-ar fi fost prima dată. Nici a doua. Nici a şaptea. Basistul le pierduse şirul. 

Frate, ai sami inprumuti niste bani pt o cautiune?? tii dau inapoi cand pot. 

Bateristul făcuse iarăşi cine ştie ce tâmpenie. "Cauţiune" era un eufemism pentru "mită"; toată gaşca ştia asta. De data asta însă, basistul îşi jură ferm să nu-i dea un sfanţ. Nu-şi văzuse banii înapoi nici data trecută, nici acum două dăţi. "Să mă mai scutească." 

TOTI BARBATII SUNT NISTE PORCI!!!! N-AM CHEF SA VIN AZI,NE VEDEM SAPTAMANA VIITOARE. APROPO,NU O LUA PERSONAL,OK???!!!

"Încă unul," îşi spuse în gând basistul. "Şi la mai mare." Ciudat era că, deşi ţipa sus şi tare că bărbaţii sunt nişte ticăloşi care adoră să cumpere inimi frânte la ofertă, fata era mai tot timpul topită după câte unul.

ce rost mai are sa traiesc intr-o asemenea lume de rahat? ma duc sa ma arunc in dambovita. poate dincolo o sa fie mai bine. ps.: esti cel mai de treaba tip pe care l-am cunoscut vreodata. o sa-mi fie dor de tine.

Timidul trimitea mesaje de adio la toată agenda (lui, fetei, pletosului şi unui verişor obscur, braşovean după mamă, bucureştean după tată, care îşi pierduse urma pe undeva prin Vest) cel puţin o dată la două-trei zile. Basistul avea deja o colecţie întreagă.

"...Ce oameni de rahat."

Ziceam săptămâna trecută că japonezii sunt oameni obişnuiţi să fie luaţi de mânuţă şi îndrumaţi la fiecare pas. Se pare că amicii de la Gaidai au impresia că noi, ăştia veniţi de departe, avem nevoie de mult mai multă atenţie ca japonezul de rând; prin urmare, nu găseşti colţişor în tot căminul unde să nu fie bileţele, afişe, îndrumări, avertismente sau notificări.

Cireaşa de pe tort sunt însă avertismentele care n-au, în esenţă, nici un rost:

Colegii de cămin au prins şi ei trendul. De regulă, mesajele ad-hoc se împart în "Vă rugăm frumos să...", "Vă rugăm frumos să nu..." şi "Cine dracu' mi-a furat mâncarea?"

Iar unii au nemulţumiri existenţiale...

...Încep să am din ce în ce mai mult atenţia că japonezii sunt un popor de oameni obişnuiţi să fie luaţi de mânuţă şi îndrumaţi la fiecare pas - şi asta pentru că în Japonia, aproape la fiecare pas (şi nu glumesc) dai peste semne cu "Atenţie la...", "Aveţi grijă la...", "Feriţi-vă de..." etc., etc.. Iar asta nu e tot. Lifturile, scările rulante, metrourile, autobuzele - peste tot se aud voci înregistrate care îţi atrag suav atenţia să ai grijă la uşi, trepte, praguri, frână ş.a.m.d. În unele situaţii, avertismentele sunt relativ normale ("Atenţie la tren", de exemplu). Altele, în schimb, mă fac să mă întreb sincer unde am nimerit.

Exemplu: drumul care duce de la intrarea de nord a campusului la cea mai apropiată staţie de monorail are două curbe amărâte. Ei bine, înainte de fiecare din ele, pe şosea scrie mare: "Atenţie la curbă!"... chiar dacă n-ai cum s-o ratezi nici dacă ai dioptriile +15 şi ţi-ai uitat ochelarii acasă.

Fiecare autobuz are ditai semnalul care se aprinde ori de câte ori şoferul pune frână. Vorba vine, e bine să ştii când să te ţii bine (şi să ai grijă ca mâna ta să nu aterizeze unde nu trebuie, fiindcă altfel te poţi alege cu o palmă sau cu un jet de spray lacrimogen în ochi)... doar că semnalul se aprinde la câteva secunde după ce autobuzul pune frână, ceea ce îl face la fel de inutil ca o plajă privată în Sahara.

Circul continuă aproape peste tot - în metrou ("Vă rugăm să aveţi grijă la: uşi, bagaje, pasageri care urcă, pasageri care coboară, pasageri cu dizabilităţi" etc.), în lift ("Atenţie, se închid uşile.", "Atenţie, se deschid uşile.", "Atenţie, liftul urcă.", "Atenţie, liftul coboară." etc.), pe scările rulante ("Această scară poate fi periculoasă; vă rugăm să aveţi grijă la: tocuri, umbrele, bagaje etc., etc.") - şi aşa mai departe.

Dar chestia cea mai cea sunt sunt semnele (în parcuri şi în gări, pe aleile din campus ş.a.) care avertizează cu caractere mari şi roşii: "Atenţie! Obsedat sexual!"* [cum ar fi cel de mai jos, de exemplu].

...WTF.

* Să mor dacă glumesc >.>

Acum ceva vreme, postam pe celălalt blog [link aici] o poză de acum trei sau patru ani cu biroul de acasă şi, separat, o poză cu masa de lucru de atunci, din Bucureşti. Între timp m-am mutat în cealaltă parte a lumii, m-am făcut (cică!) student serios, mi-am pus în cap un administrator de cămin şi doi coreeni etc., etc.

Şi totuşi... unele lucruri nu se schimbă niciodată :)

...mai ales obiceiurile pe care le-ai prins de o via... OK, dacă nu de "o viaţă" (o să spun asta peste încă vreo douăzeci de ani, eventual), atunci de suficient timp încât să ridici din umeri atunci când un camarad bulgar îţi atrage atenţia că PSP-ul tocmai ţi-a căzut peste hârtiuţele care au căzut peste manualul de economie sub care e penultimul număr din Shonen Jump lângă care...

Pentru că cele trei ore de economie de miercuri sunt mai plictisitoare ca Sfânta Liturghie de Paşti...

[NB: Tentativa de mai jos e un fel de continuare la un fel de tentativă mai veche; in caz că vreţi să aflati cine e cine, aici găsiti prologul. Nu daţi cu roşii, OK?].

“Ce zi de rahat”, îşi spuse pletosul când un autobuz în viteză îl împroşcă din cap până-n picioare cu noroi.
Pletosul nu mai făcuse duş de câteva săptămâni încheiate. Afară era plăcut, ploaia era nici prea caldă, nici prea rece, şi, dacă n-ar fi fost autobuze care să împroaşte lumea cu noroi, pletosul s-ar fi putut declara fără rezerve un om fericit. În schimb...
Un al doilea autobuz trecu la câţiva milimetri de mâneca stângă a pletosului. Îşi scutură şuviţele soioase şi începu să se întrebe dacă nu cumva mergea pe unde nu trebuie. Oamenii a aveau voie să meargă pe trotuar şi maşinile pe lângă... sau era invers? După cele şase (...şapte?) beri şi trei sute de vodcă băute mai devreme, nu prea conta. Dacă stătea bine să se gândească, nimic nu conta. Avea repetiţie cu formaţia de la două. Săptămâna viitoare aveau concert. Ei, şi?
Pletosul se simţea de parcă ar fi fost o muscă într-un borcan cu miere. Un claxon venit de aiurea îi întrerupse şirul deja intermitent al gândurilor. Simţi un curent de aer – o izbitură – apoi se făcu întuneric.

(Altundeva... )

Era abia luni la prânz, şi timidul încasase palme cât pentru o săptămână întreagă.
Toată treaba începuse dis-de-dimineaţă, în metrou, când un burtos cu alură de fost viitor deţinut la carceră îl înghiontise (intenţionat, probabil) între umeri. În lipsa unui alt punct de sprijin în aglomeraţie, mâna timidului aterizase pe fesele generoase ale unei femei între două vârste. Femeia îi trosnise prompt o palmă, trimiţându-l înapoi în braţele burtosului – care, ca să nu se lase mai prejos, îl pocnise şi el o dată. Timidului îi ţiuiseră urechile o jumătate de oră.
Şi ăsta fusese doar începutul.
Pe scara rulantă de la metrou, o puştioaică (timidul se îndoia că fata avea buletin) mai că îl trimisese peste balustradă, pretextând că timidul îndrăznise să i se holbeze la decolteu (“Care decolteu...?” se întrebase amar timidul în timp ce îşi îndrepta ochelarii). Nici zece minute mai târziu, în autobuz, o băbuţă îl călcase apăsat de câteva ori, iar când timidul îi atrăsese politicos atenţia, îl pocnise de câteva ori, iar apoi se plânsese de tineretul începutului de secol XXI trei staţii. O unguroaică îl făcuse cu ou şi cu oţet (timidul era recunoscător că nu pricepea o boabă ungureşte) din cauze necunocute. În fine, chiar înainte de prânz, timidul se întâlnise cu fosta lui prietenă, care îl plesnise scurt înainte să apuce să zică pâs.
Timidul îşi dorea cu ardoare două lucruri: o ţigară şi o funie cu care să se spânzure.
Sau poate era mai bine să se arunce în Dâmboviţa...?
“Ce zi de rahat...”

Astăzi m-am plictisit crunt la cursul de economie, şi ca să nu stau degeaba am scris tâmpenia de mai jos... N-am idee ce vrea să fie, dar nici nu mă lasă inima să arunc la coş un tect scris cu viteza de trei cuvinte pe minut. Nu daţi cu roşii... :))

- Unu-pe-trei, doi-pe-şase, marş-cu-muşte, stop!
- N-are sens, comentă sec grăsuţul cu cioc, trăgându-se de cercelul din urechea dreaptă.
- E-te-te scârţ, replică dur pretosul, uitându-se urât de după microfon. E muzică, ce nu-ţi place?
- Poate că ar trebui să avem şi noi o piesă-două din alea de la corazon, interveni fata, aruncându-şi pletele după umăr cu un gest care s-ar fi vrut să pară atrăgător. Fără tine mi-e greu, tu eşti sufletul meu... alea-alea... ştiţi voi.
Pletosul făcu o grimasă de parcă ar fi mâncat castraveţi.
- Mai du-te în...
Ochelaristul cu frizură emo ciupi timid o coardă de bas. Se făcu linişte. Grăsuţul privea printre gene o muscă ce se izbea anemic de un geam. "Oare ce gust are...?" se întrebă pe neaşteptate grăsuţul, simţind brusc cum îi lasă gura apă. Trecuseră mai bine de două ore şi jumătate de când mâncase ultimii cinci hamburgeri pe care timidul îi cumpărase pentru toată trupa...
Vocea pletosului îl trezi din reverie:
- Cântăm sau ce?
Bateristul amorţise privind la aceeaşi muscă...

O jumătate de oră mai târziu, ochelaristul trânti câteva acorduri aiurea, scăpă brusc basul din mâini şi îşi luă tălpăşiţa fără să spună o vorbă. "Probabil s-a dus să se închidă iarăşi în debara". Pletosul îşi dorea în secret ca ochelaristul să nu se mai întoarcă niciodată.
- Du-te după el, spuse în silă fata, aruncându-şi iar pletele peste umăr.
Nu primi nici un răspuns. Musca de la geam încă se mai zbătea să iasă...
Grăsuţului îi era foame. Cântaseră deja "Marş cu muşte", "Şapte-un'şpe" şi "Bere după bere după bere". Repertoriul lor nu prea mai conţinea mare lucru.
- Pentru astăzi am terminat, anunţă sec pletosul.
Bateristul sări de la locul lui, stârnind câţiva norişori de praf. Grăsuţul îşi desprinse chitara de după umăr şi o aşeză cu grijă în husă, de parcă ar fi ţinut în braţe un pachet de moaşte. Fata încă se mai uita fix la uşa prin care ochelaristul dispăruse mai devreme.
"Ultimul trage apa", gândi cu obidă pletosul. "La dracu'... vreau o bere."