Îi întâlneşti oriunde: în tren, pe stradă, în birouri, în sălile de aşteptare. Frăţia e atât de răspândită că nu există vreun membru care să îi ştie după nume pe toţi ceilalţi. Reuneşte femei şi bărbaţi, adolescenţi şi bătrâni, magnaţi şi cerşetori, criminali, hipioţi, intelectuali, politicieni de centru, stânga sau dreapta – în fine, aţi prins ideea.

Frăţia e atât de mare încât, de multe ori, confraţii stau unul lângă celălalt fără să-şi dea seama. Aici intervine unicul, măreţul, incomparabilul semn de recunoaştere: ţigara. Carpaţi sau Dunhill, full-flavor sau extra lights, normală, extra-lungă sau slim, ţigara se aseamănă cu un steguleţ pe care scrie: „Şi eu! Şi eu!” O atare declaraţie non-verbală atrage, în nouă cazuri din zece, o solidaritate ad-hoc din partea oricărui confrate care se află în apropiere. Ţi s-a terminat bricheta? Nici o problemă, domnul în costum îţi întinde senin un Zippo placat cu argint. Ai rămas fără obiectul muncii după ce ai topit o jumătate de pachet aşteptând autobuzul? Nu-i nimic, muncitorul în salopetă albastră e gata să îşi împartă ultimele două Snagoave cu tine. Confraţii se sprijină între ei necondiţionat şi în orice circumstanţe.

Bineînţeles, şi aici există discriminări şi acte de faţadă. Tinerii sunt priviţi uneori cu suspiciune şi neîncredere, considerându-se că nu au tăria, rezistenţa şi conformaţia fizică necesară pentru a-şi da „fumuri” alături de un veteran cu zeci de ani de experienţă. Femeile se confruntă cu norme ceva mai riguroase decât bărbaţii, norme pe care unii confraţi mai conservatori ţin să le impună până la virgulă şi punct. Membrii cu vechime au de multe ori divergenţe de opinie şi gusturi. Dar Frăţia e suficient de puternică să treacă peste toate astea. Până a urmă, ea numără câteva miliarde de tributari. Ce contează deci cei câteva sute de milioane care întâlnesc astfel de probleme?

Ca în orice organizaţie, şi în Frăţie apar dezertori. Motivele sunt din cele mai diverse: financiare, medicale, de imagine, presiuni venite din afară şi multe, multe altele. Orice confrate e liber să plece când doreşte – asta, bineînţeles, dacă poate. Ţigara e o stăpână înşelătoare şi, odată ce te-a prins în mreje, e destul de greu să mai scapi. Dacă te străduieşti din greu însă, poţi să faci şi asta. Frăţia nu se supără. În plus, eşti liber să te întorci când vrei.

În fine, Frăţia are şi duşmani – firme, organizaţii şi indivizi care îi contestă supremaţia, legitimitatea şi corectitudinea. Legile şi campaniile anti-fumat apar ca furnicile la picnic. Cu toate acestea, ţigara păstrează, totuşi, teren. Confraţii luptă zi de zi: o ţigară aprinsă ostentativ în metrou, un norişor de fum suflat drept în nasul fiţosului de vis-à-vis, un muc aprins aruncat strategic într-un coş cu hârtii… Chiar dacă nu e prea plăcut să tragi ponoasele după aceea, sentimentul că ai făcut ceva pentru Frăţie merită orice efort. Sau… aproape orice efort.

…Acum că am terminat cu manifestul Frăţiei Internaţionale a Fumătorilor… îmi trimite cineva şi mie o ţigară pachet? Iarăşi am rămas fără… :))

Side note: before anyone says it... da, da, ştiu: tutunul daunează grav sănătăţii...

Cel mai trist lucru pentru un fumător* e să se afle undeva, aiurea, cu un pachet aproape plin, mai mult de o jumătate de oră liberă la dispoziţie şi… nici un fel de „foc”. Sunt momente în care fumătorul ar da orice pentru o brichetă, un băţ de chibrit sau chiar un amărât de muc de ţigară uitat aprins pe stradă. Bani să-şi procure „focul” nu mai are, i-a dat pe toţi pe pachetul sus-amintit. Prin preajmă nu se vede nici un confrate într-ale ţigării şi brichetei. Aşa că fumătorul nostru stă pleoştit pe un capăt de bordură, urmăreşte apatic un păianjen care i se urcă pe şiretul bocancului stâng şi din când în când aruncă un ochi la ceasul telefonului mobil şi oftează. A mai trecut un minut…

Bucureşti – Bordura din faţa Casei America
11 octombrie 2006

* Faza mi s-a întâmplat pe bune (n.a.)