E... gata. Nu ma intrebati ce vrea sa fie, ca inca nu mi-am dat seama, dar... e gata. La fel ca si cursurile de economie pe semestrul asta XD

Partea I
Partea II
Partea III

---

Fata ciupi tomid o coardă, apoi a doua, apoi a treia. Îşi trecu o mână prin păr. Degeaba. Melodia nu vroia să se lege şi pace. Puse chitara deoparte şi oftă lung, lung de tot.
"Ce viaţă de rahat."
Nu înţelegea ce naiba aveau bărbaţii din lumea asta. Crezi că l-ai găsit în sfârşit pe EL, îi dai tot ce îi poţi da (şi chiar mai mult - iar lui îi place, ticălosul!) - şi pentru ce? Ca să-l găseşti peste câteva zile plimbându-se mândru cu o altă tipă de braţ (o paraşută!) - chiar prin faţa blocului ei, nenorocitul! Şi nu era prima dată când păţea asta cu un tip. Fiecare avea câte ceva - probabil, un defect de fabricaţie care scăpase CTC-ului la naştere.
"Aşa... Toţi băieţii ar trebui verificaţi an de an. Ăia cu probleme ar trebui gazaţi din prima; ăilalţi ar trebui să aibă un certificat de garanţie şi la prima abatere - poc! Jos capul."
"...sau nu?" Fata se îndoia că ar mai fi rămas vreun bărbat pe lume. Bărbaţii erau un rău necesar; ticăloşi, insensibili, înfumuraţi, mincinoşi până în pânzele albe, dar... trebuiau să existe. Nu înţelegea logica. Poate că nu era nici o logică aici.
Fata îşi aprinse o ţigară, trase un fum şi începu să tuşească. Îi dădură lacrimile.
- Lua-v-ar dracu'!... şopti, fără să aibă pe cineva clar în minte.

 

(Altundeva...)

Uneori, basistul credea sincer că viaţa lui era plină de nebuni de legat.
În ultima jumătate de oră primise un şir de SMS-uri fără nici un sens. 

lovit autobuz.mana in ghips.nu mai vin la repetitii. 

Ăsta era pletosul. Basistul bănuia că se îmbătase iarăşi de unul singur şi plecase aiurea pe străzi. N-ar fi fost prima dată. Nici a doua. Nici a şaptea. Basistul le pierduse şirul. 

Frate, ai sami inprumuti niste bani pt o cautiune?? tii dau inapoi cand pot. 

Bateristul făcuse iarăşi cine ştie ce tâmpenie. "Cauţiune" era un eufemism pentru "mită"; toată gaşca ştia asta. De data asta însă, basistul îşi jură ferm să nu-i dea un sfanţ. Nu-şi văzuse banii înapoi nici data trecută, nici acum două dăţi. "Să mă mai scutească." 

TOTI BARBATII SUNT NISTE PORCI!!!! N-AM CHEF SA VIN AZI,NE VEDEM SAPTAMANA VIITOARE. APROPO,NU O LUA PERSONAL,OK???!!!

"Încă unul," îşi spuse în gând basistul. "Şi la mai mare." Ciudat era că, deşi ţipa sus şi tare că bărbaţii sunt nişte ticăloşi care adoră să cumpere inimi frânte la ofertă, fata era mai tot timpul topită după câte unul.

ce rost mai are sa traiesc intr-o asemenea lume de rahat? ma duc sa ma arunc in dambovita. poate dincolo o sa fie mai bine. ps.: esti cel mai de treaba tip pe care l-am cunoscut vreodata. o sa-mi fie dor de tine.

Timidul trimitea mesaje de adio la toată agenda (lui, fetei, pletosului şi unui verişor obscur, braşovean după mamă, bucureştean după tată, care îşi pierduse urma pe undeva prin Vest) cel puţin o dată la două-trei zile. Basistul avea deja o colecţie întreagă.

"...Ce oameni de rahat."

Ziceam săptămâna trecută că japonezii sunt oameni obişnuiţi să fie luaţi de mânuţă şi îndrumaţi la fiecare pas. Se pare că amicii de la Gaidai au impresia că noi, ăştia veniţi de departe, avem nevoie de mult mai multă atenţie ca japonezul de rând; prin urmare, nu găseşti colţişor în tot căminul unde să nu fie bileţele, afişe, îndrumări, avertismente sau notificări.

Cireaşa de pe tort sunt însă avertismentele care n-au, în esenţă, nici un rost:

Colegii de cămin au prins şi ei trendul. De regulă, mesajele ad-hoc se împart în "Vă rugăm frumos să...", "Vă rugăm frumos să nu..." şi "Cine dracu' mi-a furat mâncarea?"

Iar unii au nemulţumiri existenţiale...

...Încep să am din ce în ce mai mult atenţia că japonezii sunt un popor de oameni obişnuiţi să fie luaţi de mânuţă şi îndrumaţi la fiecare pas - şi asta pentru că în Japonia, aproape la fiecare pas (şi nu glumesc) dai peste semne cu "Atenţie la...", "Aveţi grijă la...", "Feriţi-vă de..." etc., etc.. Iar asta nu e tot. Lifturile, scările rulante, metrourile, autobuzele - peste tot se aud voci înregistrate care îţi atrag suav atenţia să ai grijă la uşi, trepte, praguri, frână ş.a.m.d. În unele situaţii, avertismentele sunt relativ normale ("Atenţie la tren", de exemplu). Altele, în schimb, mă fac să mă întreb sincer unde am nimerit.

Exemplu: drumul care duce de la intrarea de nord a campusului la cea mai apropiată staţie de monorail are două curbe amărâte. Ei bine, înainte de fiecare din ele, pe şosea scrie mare: "Atenţie la curbă!"... chiar dacă n-ai cum s-o ratezi nici dacă ai dioptriile +15 şi ţi-ai uitat ochelarii acasă.

Fiecare autobuz are ditai semnalul care se aprinde ori de câte ori şoferul pune frână. Vorba vine, e bine să ştii când să te ţii bine (şi să ai grijă ca mâna ta să nu aterizeze unde nu trebuie, fiindcă altfel te poţi alege cu o palmă sau cu un jet de spray lacrimogen în ochi)... doar că semnalul se aprinde la câteva secunde după ce autobuzul pune frână, ceea ce îl face la fel de inutil ca o plajă privată în Sahara.

Circul continuă aproape peste tot - în metrou ("Vă rugăm să aveţi grijă la: uşi, bagaje, pasageri care urcă, pasageri care coboară, pasageri cu dizabilităţi" etc.), în lift ("Atenţie, se închid uşile.", "Atenţie, se deschid uşile.", "Atenţie, liftul urcă.", "Atenţie, liftul coboară." etc.), pe scările rulante ("Această scară poate fi periculoasă; vă rugăm să aveţi grijă la: tocuri, umbrele, bagaje etc., etc.") - şi aşa mai departe.

Dar chestia cea mai cea sunt sunt semnele (în parcuri şi în gări, pe aleile din campus ş.a.) care avertizează cu caractere mari şi roşii: "Atenţie! Obsedat sexual!"* [cum ar fi cel de mai jos, de exemplu].

...WTF.

* Să mor dacă glumesc >.>

Pentru că cele trei ore de economie de miercuri sunt mai plictisitoare ca Sfânta Liturghie de Paşti...

[NB: Tentativa de mai jos e un fel de continuare la un fel de tentativă mai veche; in caz că vreţi să aflati cine e cine, aici găsiti prologul. Nu daţi cu roşii, OK?].

“Ce zi de rahat”, îşi spuse pletosul când un autobuz în viteză îl împroşcă din cap până-n picioare cu noroi.
Pletosul nu mai făcuse duş de câteva săptămâni încheiate. Afară era plăcut, ploaia era nici prea caldă, nici prea rece, şi, dacă n-ar fi fost autobuze care să împroaşte lumea cu noroi, pletosul s-ar fi putut declara fără rezerve un om fericit. În schimb...
Un al doilea autobuz trecu la câţiva milimetri de mâneca stângă a pletosului. Îşi scutură şuviţele soioase şi începu să se întrebe dacă nu cumva mergea pe unde nu trebuie. Oamenii a aveau voie să meargă pe trotuar şi maşinile pe lângă... sau era invers? După cele şase (...şapte?) beri şi trei sute de vodcă băute mai devreme, nu prea conta. Dacă stătea bine să se gândească, nimic nu conta. Avea repetiţie cu formaţia de la două. Săptămâna viitoare aveau concert. Ei, şi?
Pletosul se simţea de parcă ar fi fost o muscă într-un borcan cu miere. Un claxon venit de aiurea îi întrerupse şirul deja intermitent al gândurilor. Simţi un curent de aer – o izbitură – apoi se făcu întuneric.

(Altundeva... )

Era abia luni la prânz, şi timidul încasase palme cât pentru o săptămână întreagă.
Toată treaba începuse dis-de-dimineaţă, în metrou, când un burtos cu alură de fost viitor deţinut la carceră îl înghiontise (intenţionat, probabil) între umeri. În lipsa unui alt punct de sprijin în aglomeraţie, mâna timidului aterizase pe fesele generoase ale unei femei între două vârste. Femeia îi trosnise prompt o palmă, trimiţându-l înapoi în braţele burtosului – care, ca să nu se lase mai prejos, îl pocnise şi el o dată. Timidului îi ţiuiseră urechile o jumătate de oră.
Şi ăsta fusese doar începutul.
Pe scara rulantă de la metrou, o puştioaică (timidul se îndoia că fata avea buletin) mai că îl trimisese peste balustradă, pretextând că timidul îndrăznise să i se holbeze la decolteu (“Care decolteu...?” se întrebase amar timidul în timp ce îşi îndrepta ochelarii). Nici zece minute mai târziu, în autobuz, o băbuţă îl călcase apăsat de câteva ori, iar când timidul îi atrăsese politicos atenţia, îl pocnise de câteva ori, iar apoi se plânsese de tineretul începutului de secol XXI trei staţii. O unguroaică îl făcuse cu ou şi cu oţet (timidul era recunoscător că nu pricepea o boabă ungureşte) din cauze necunocute. În fine, chiar înainte de prânz, timidul se întâlnise cu fosta lui prietenă, care îl plesnise scurt înainte să apuce să zică pâs.
Timidul îşi dorea cu ardoare două lucruri: o ţigară şi o funie cu care să se spânzure.
Sau poate era mai bine să se arunce în Dâmboviţa...?
“Ce zi de rahat...”

Astăzi m-am plictisit crunt la cursul de economie, şi ca să nu stau degeaba am scris tâmpenia de mai jos... N-am idee ce vrea să fie, dar nici nu mă lasă inima să arunc la coş un tect scris cu viteza de trei cuvinte pe minut. Nu daţi cu roşii... :))

- Unu-pe-trei, doi-pe-şase, marş-cu-muşte, stop!
- N-are sens, comentă sec grăsuţul cu cioc, trăgându-se de cercelul din urechea dreaptă.
- E-te-te scârţ, replică dur pretosul, uitându-se urât de după microfon. E muzică, ce nu-ţi place?
- Poate că ar trebui să avem şi noi o piesă-două din alea de la corazon, interveni fata, aruncându-şi pletele după umăr cu un gest care s-ar fi vrut să pară atrăgător. Fără tine mi-e greu, tu eşti sufletul meu... alea-alea... ştiţi voi.
Pletosul făcu o grimasă de parcă ar fi mâncat castraveţi.
- Mai du-te în...
Ochelaristul cu frizură emo ciupi timid o coardă de bas. Se făcu linişte. Grăsuţul privea printre gene o muscă ce se izbea anemic de un geam. "Oare ce gust are...?" se întrebă pe neaşteptate grăsuţul, simţind brusc cum îi lasă gura apă. Trecuseră mai bine de două ore şi jumătate de când mâncase ultimii cinci hamburgeri pe care timidul îi cumpărase pentru toată trupa...
Vocea pletosului îl trezi din reverie:
- Cântăm sau ce?
Bateristul amorţise privind la aceeaşi muscă...

O jumătate de oră mai târziu, ochelaristul trânti câteva acorduri aiurea, scăpă brusc basul din mâini şi îşi luă tălpăşiţa fără să spună o vorbă. "Probabil s-a dus să se închidă iarăşi în debara". Pletosul îşi dorea în secret ca ochelaristul să nu se mai întoarcă niciodată.
- Du-te după el, spuse în silă fata, aruncându-şi iar pletele peste umăr.
Nu primi nici un răspuns. Musca de la geam încă se mai zbătea să iasă...
Grăsuţului îi era foame. Cântaseră deja "Marş cu muşte", "Şapte-un'şpe" şi "Bere după bere după bere". Repertoriul lor nu prea mai conţinea mare lucru.
- Pentru astăzi am terminat, anunţă sec pletosul.
Bateristul sări de la locul lui, stârnind câţiva norişori de praf. Grăsuţul îşi desprinse chitara de după umăr şi o aşeză cu grijă în husă, de parcă ar fi ţinut în braţe un pachet de moaşte. Fata încă se mai uita fix la uşa prin care ochelaristul dispăruse mai devreme.
"Ultimul trage apa", gândi cu obidă pletosul. "La dracu'... vreau o bere."

Încă din prima săptămână, eu, Antonia şi trei sferturi din cămin am ajuns la aceeaşi concluzie: cei mai mulţi dintre profii de-aici nu sunt cu toţi boii acasă. Nu ştiu dacă o atare situaţie e normală sau nu pentru Japonia, dar un lucru e sigur: cu o armată de profi care mai de care mai exotici care se străduiesc să ne bage ceva în cap, cursurile sunt oricum, numai plictisitoare nu.

Luaţi într-o ordine aleatoare, la Gaidai avem parte de: un prof de japoneză care predă la două universităţi şi e antrenor de fotbal în timpul liber (...care timp liber?), un prof de geografie şi cultură care ne face avanpremieră la speciile de gândaci şi chestii-cu-multe-picioare cu care o să avem de-a face la vară, un prof de mate cu identitate incertă (tipă...? tip...? greu de spus la prima vedere), o profă care predă exclusiv prin metoda CCTDP... şi multe alte specimene mai mult sau mai puţin neobişnuite.

Una peste alta, concluzia e clară: profii de aici la cel puţin câţiva ani lumină de imaginea de bau-bau chel, burtos şi cu catalogul în mână cu care m-am obişnuit în România... şi îmi place aşa :)

Tocmai am primit un mass cu unul din cele mai inteligente bancuri pe care le-am auzit în ultima vreme. N-oi fi eu as în materie de fizică, dar de data asta m-am prins din prima...

---

Newton, Pascal si Einstein se jucau de-a v-aţi ascunselea. Einstein închide ochii şi se apucă să numere. Pascal fuge şi se ascunde, iar Newton desenează repede un pătrat cu latura de 1 m şi se aşează în mijloc. Termina Einstein de numărat, îl vede pe Newton şi zice: "Uite-l pe Newton!"

"Ai spart oalele, eu nu sunt Newton!"

"...?!"

"Ia uită-te pe ce stau! Pe un pătrat... Măsoară-i latura: 1 metru! Şi ce e Newton pe metru pătrat? Pascal! Păi vezi, ai spart oalele!"

...Nu, acest post nu are nici o* legătură cu Japonia :)

Megatokyo pwnz - sau, în limbaj obişnuit (?), Megatokyo rulz. Primul meu volum din Megatokyo m-a prins în aşa hal încât l-am citit aproape non-stop de la prima la ultima pagină - pe stradă, în metrou, în faţă la TNB etc. La un moment dat (ajunsesem pe la jumătatea volumului) am coborât din metrou în Grozăveşti în loc de Gara de Nord (iar apoi să ies la suprafaţă şi să întreb inocent o tanti care dădea cu mătura: "Nu vă supăraţi, aici este Gara de Nord...?", deşi era evident că mă dădusem jos aiurea).

Eroul meu preferat din Megatokyo este gamer înrăit şi are o pasiune neobişnuită (unii ar numi-o "obsesie") pentru bere ("b33r" sau "b00ze", cum preferaţi). În mod ciudat, mă identific destul de mult cu individul: şi eu sunt gamer(...iţă? nah, nu-mi place cum sună), şi mie îmi place berea şi în mod sigur aş intra în sevraj dacă n-aş avea acces la computer şi net mai mult de 24 de ore. De când m-am apucat de citit Megatokyo am început să folosesc şi eu "l337 5p34k" ("ph34r", "b33r", "3v1l", "l337", "pwn"... mai continui? :)) şi am făcut şi eu o pasiune (...dar în mod sigur nu o obsesie) pentru bere (prietenii ştiu de ce :)). Unii ar numi asta "efort subconştient de identificare un erou ideal"; eu prefer să îi zic "m3h v3ry 0wn s3(r37 l337 5k1ll" >:)

Megatokyo m-a influenţat dincolo de "b33r" şi "l337 5p34k" (chiar dacă, teoretic, n-ar trebui să-mi dau seama :)). Vara trecută mă plimbam fără nici o treabă prin Bucureşti, aşteptând rezultatele la admitere (...parcă). Ăla mic, roşu, cu coarne şi cu coadă m-a pus să dau o raită prin raionul de jocuri din Diverta. Am văzut StarCraft la doar 37,5 lei şi am început să văd steluţe... Aşa am rămas fără bani de mâncare pe următoarele două zile. De ce? Fiindcă acelaşi lucru se întâmplase şi în Megatokyo şi n-am vrut să mă las mai prejos? Nah... gamerul din mine îşi cerea tributul :) La fel, după ce am citit cam jumătate din primul volum am început să mă simt ca un n00b fiindcă un amic avea un scor mai mare decât al meu la Snake (ăla clasic de pe Nokia 1100). Rezultatul? Patru ore şi jumătate de jucat Snake non-stop pe tren, un high-score şi o tastatură nouă la mobil a doua zi.

Pe scurt, Megatokyo pwnz. Dacă nu l-aţi citit deja, vi-l recomand cu căldură. Dacă nu vă permiteţi să cumpăraţi volumele de pe MaNGA Shop, le puteţi citi online la megatokyo.com.

Pace!**

_____________
*DOOM sucks, iar faza cu "nicio" e o aberaţie mai mare ca mama Rusie.

**...Yeah, right :)

De o săptămână şi un pic m-am făcut om serios: citesc ziarele. Tanti de la chioşc mă ştie deja şi are pregătite în fiecare dimineaţă o Libertatea şi un Gândul. Gândul, pentru că am o legătură sentimentală mai veche cu ziarul lui CeTePe. Libertatea... pentru că, nu-i aşa, e bine să mai şi râdem din când în când. Asta pentru că "ştirile" din Libertatea... numai ştiri nu se pot numi.

Sâmbăta trecută - spre exemplu - am aflat că vedeta suedeză - de filme cu pătrăţel roşu, probabil, dacă e să ne luăm după fotografia din ziar (trântită chiar pe prima pagină, că veni vorba - CNA-ul ce păzeşte?!)... aşa, unde rămăsesem? Vedeta suedeză Carolina Gynning "a decis să îşi vândă implanturile cu silicon pe Internet ca să-i ajute pe săracii din Rwanda" (WTF?!). Comentariul Carolinei mi-a mers drept la corazon: "Implanturile mi-au dăruit momente frumoase de-a lungul anilor. De aceea vreau ca ele să folosească unor oameni care au o viaţă dificilă". Aww...

Tot din Libertatea de sâmbătă am aflat alta şi mai şi: Moni (...cum "care Moni"? Columbeanu, mai încape vorbă?) va naşte în direct la B1TV. Mai mult, ineditul, mirabolantul, fantasticul eveniment care va schimba destinul întregii ţări (...right >_>) va fi comentat real-time de Roxana Iliescu, Mădălina Ilincă (...şi cu asta setul de vedete contrafăcute e complet), precum şi "alţi invitaţi"... de aceeaşi teapă cu protagonista, probabil.

Libertatea de luni titrează mare pe prima pagină că Bahmu şi Prigoană "<> 20.000$ la cumpărături" în Statele Unite. Singura concluzie pe care am tras-o de aici a este că românul s-a născut masochist: dacă n-are, trage cu ochiul la ăla care are şi suspină melodramatic: "Vreau şi eu..."

În fine, culmea... "ororii" cred că ar fi un termen potrivit, a venit în Libertatea de joi. Băieţii (sau fetele) din redacţie au aflat că e rost de o bârfă bună în Ciao şi, cum jurnalismul copy/paste e la mare căutare în România, au trântit un ditai titlul, o poză preluată din Ciao şi câteva rânduleţe. Subiectul mi-a luat faţa: soţia lui Mircea Geoană...

...nu şi-a ras mustaţa.

~ Va urma ~

Cum, nu-l ştiţi pe billy, mascota neoficială a forumului anime-mania.ro? Userul care a stârnit controverse între pamfletari şi umanitari, userul a cărei vârstă se schimbă de la post la post şi care e îndrăgostit de tasta "i"? Uai... nu se poate!

( Haideţi să vi-l prezint (click!) )